A murit ministrul apararii !
A fost o vreme in care fiecare om din tara asta aflat in atingere cu fenomenul fotbal stia sa rosteasca pe dinafara, in ordine, niste nume: Lung, Negrila, Tilihoi, Stefanescu, Ungureanu, Ticleanu, Beldeanu, Balaci, Donose, Crisan, Camataru, Cartu, Geolgau, Irimescu, Adrian Popescu, Boldici – echipa Universitatii Craiova, titulari si rezerve.
* * *
Ştefănescu, fotbalistul cu valiză-diplomat – Alin Paicu
Când ştirea morţii lui Costică Ştefănescu a făcut ţăndări liniştea oraşului toropit de căldură, un tânăr îmbrăcat într-un tricou albastru al Universităţii Craiova a fugit la Spitalul Militar ca să aprindă două candele pe trotuar. DE ACELASI AUTOR Predicţiile celui mai mare antrenor al românilor. Nouă ani mai târziu… Rammstein şi calul albastru. Un concert cum nu s-a mai văzut Atunci şi acum „Am primit vestea cu durere în suflet. Nu-mi vine să cred. Marele meu ghinion e că nu l-am prins jucând. Dumnezeu să-l ierte! A fost un mare fotbalist”, le-a spus Robert Buga ziariştilor şi cameramanilor. Avea lacrimi în ochi. E povestea unui suporter care îl cunoaşte pe Ştefănescu doar din spusele părinţilor, din cărţi sau din imaginile de arhivă. “Une belle allure” Gestul lui Robert este emoţionant ca rândurile lui Ioan Chirilă, care a plecat şi el, cu mult înaintea lui Ştefănescu. “Căpitanul echipei naţionale şi al Craiovei are, cum spun francezii, une belle allure. Ai mereu impresia că şi-a uitat valiza-diplomat pe o masă de conferinţă, la Geneva sau la Stockholm. Vorbeşte puţin, mai ales de când e căpitan. Îşi cântăreşte cuvintele. În faţa lui, glumele devin întotdeauna mai pudice. Până şi Cîrţu se supune acestei reguli”, scria Nea Vanea acum 29 de ani, în volumul “Pe marile bulevarde ale fotbalului”, un jurnal al celor 1.001 de nopţi dinaintea calificării la Euro 1984.
Selecţioner era Mircea Lucescu, iar Costică Ştefănescu însemna poate numărul 1 al unei echipe naţionale în care juca deghizat cu numărul 6. Au trecut de-atunci aproape 30 de ani, dar meciul de pe “Rasunda” din Stockholm şi cel de pe “Slovan” din Bratislava rămân vocalele uimirii noastre de copii. Un alt căpitan: Ioan Chirilă. Al ziariştilor sportivi din România FOTO Arhivă personală “Vine Ardealul” Tot 30 de ani au trecut de la o altă poveste de neuitat cu Costică Ştefănescu şi pe care am scris-o în primăvara lui 2012, înaintea meciului Atletico Madrid – Athletic Bilbao, disputat la Bucureşti, în finala Ligii Europa. “Pe 16 martie 1983 mă trezisem mai de dimineaţă decât de obicei, întrucât nu-mi terminasem tema la mate. Eram elev în clasa a opta la Şcoala Generală numărul 3 din Târgu-Jiu, iar cele două probleme de geometrie din culegerea lui Grigore Gheba (albă, cu două trunchiuri de con pe copertă, o mai ţineţi minte?) rămăseseră nerezolvate, din cauza unei incursiuni întârziate, cu o zi mai devreme, pe insuliţa împădurită de lângă dig, cu arcuri şi cu săgeţi, în căutarea lui Winnetou şi a lui Old Wabble. Întunericul începuse să se predea în faţa zorilor, abia scrisesem ipoteza şi mă pregăteam, timid, să lansez demonstraţia, când au început să răsune claxoane vesele. Dinspre Castelul de apă, pe strada “1 Mai”, Dacii, autocare şi dubiţe înaintau, în coloană, spre Cinema “Dacia”, apoi făceau dreapta, pe lângă Poşta mare, stânga, paralel cu Poarta Sărutului, din nou stânga, lăsau în spate magazinul “Parângul”, şi drepta, pe “Victoriei”, spre ieşirea din oraş în direcţia Craiovei. “Vine Ardealul”, îmi explica tata, şi avea dreptate. Autovehicule cu numere de Satu Mare, Maramureş, Sălaj, Cluj, Alba şi Hunedoara scăpau din pâlnia defileului dintre Petroşani şi Târgu-Jiu, grăbindu-se spre inima Olteniei, acolo unde Universitatea Craiova urma să-i înfrunte, după prânz, pe fotbaliştii înspăimântători de la FC Kaiserslautern. Erau sferturile de finală ale Cupei UEFA, iar Ştiinţa îi lăsase acasă, până aici, pe italienii de la AC Fiorentina, pe irlandezii de la Shamrock Rovers şi pe francezii de la Girondins Bordeaux. În Germania, cu două săptămâni în urmă, Craiova pierduse strâns, 2-3, şi toată lumea simţea nevoia de papaverină. Un oraş tratat cu albastru de metil Pe la 7.30, ca de obicei, am pornit spre şcoală. Ardealul continua să inunde străzile şi să claxoneze. Prin geamurile întredeschise ale maşinilor fluturau steaguri, eşarfe sau bucăţi de cearşaf, iar oraşul părea un pacient tratat cu albastru de metil de un medic prea zelos. În dimineaţa aceea, toată lumea îşi înnodase gândurile la “Centralul” din Bănie, aşa că n-am poposit decât la “Alimentara”, pentru o cutie “Cip” sau un pachet de Mentosan. Se mai găseau încă ţigări chinezeşti şi albaneze, bomboane cubaneze, ciocolată “Ambasador” şi napolitane “Carmen”, dar stavridul congelat şi crevetele vietnamez începuseră să-şi anunţe, din păcate, dominaţia pe rafturile comerţului socialist. Orele au trecut greu. Doamna Velican, profa de mate, ne-a mai făcut nişte provizii de algebră, iar doamna Cărăşel ne-a provocat, la franceză, cu două pagini de exerciţii, dintre cele cu linii punctate care ar fi urmat completate cu diferite conjugări ale verbelor “etre” şi “avoir”. La germană am scăpat ieftin – un cântecel, “Mein Hut”, şi a urmat “Educaţia fizică”, unde am încins o miuţă, apoi gata orele. Se apropia marele meci. “Temp”, televizorul pe lămpi A fost, odată ca niciodată, o echipă de basm: Lung, Irimescu, Tilihoi, Cămătaru, Ştefănescu (sus), Balaci, Negrilă, Crişan, Ţicleanu, Ungureanu, Donose (jos). Imagine surprinsă înaintea fluierului de start al meciului-retur Craiova – Bordeaux, 8 decembrie 1982 Acasă, repede, la televizor! Aveam un “Temp”, cocoţat, în sufragerie, pe picioare de lemn. Se încălzea greu, era rusesc şi era pe lămpi, dar oferea o imagine decentă pentru vremea aceea, când la modă era deja televizorul pe circuite integrate.
“Telecolorul” se afla încă departe, undeva, în viitor. La Craiova, stadionul gemea: aproape 50.000 de oameni se strânseseră ca sardelele. Când “alb-albaştrii” au intrat pe teren, Oltenia bătea din picioare. Pentru conformitate, să-i dăm cuvântul crainicului: “În poartă, cu numărul 1 – Silviu Lung! Linia de fund: cu numărul 2 – Nicolae Negrilă, cu numărul 3 – Nicolae Tilihoi, numărul 6 şi căpitanul echipei – Costică Ştefănescu, cu numărul 4 – Nicolae Ungureanu! La mijloc, cu numărul 5 – Aurel Ţicleanu, cu numărul 8 – Ilie Balaci, cu numărul 10 – Costică Donose! În atac, cu numărul 7 – Zoltan Crişan, cu numărul 9 – Doru Cămătaru, cu numărul 11- Gheorghiţă Geolgău!”. A urmat, prin ochii elevului de clasa a opta, dinamovist înflăcărat la vremea aceea, un film nemaivăzut. Nicolae Negrilă a prins şutul vieţii în minutul 82 şi Hans Peter Briegel, fundaşul cu motor Diesel al Germaniei Federale, a privit spre nicăieri. Şi, tot atunci, au înnebunit şi salcâmii lui Tudor Gheorghe. Craiova era în semifinalele Cupei UEFA. În 1983, George Lucas lansa episodul VI al seriei “Războiul stelelor”, “Return of Jedi”, în vreme ce Ronald Reagan, preşedintele SUA, propunea un sistem antirachetă, care avea să se numească tot <<războiul stelelor=””>>, în disputa cu URSS-ul lui Iuri Andropov. În acelaşi 1983, Michael Jackson oferea planetei nemuritorul hit Billie Jean, iar polonezul Lech Walesa primea Premiul Nobel pentru Pace. Pentru români, 1983 a însemnat însă <>, pentru că Benfica a frânt zborul Craiovei (0-0 la Lisabona şi 1-1 în Bănie) şi a jucat ultimul act cu Anderlecht Bruxelles. O echipă de superlative Atletico Madrid – Atlhletic Bilbao, cu trofeul pe masă, e o mică revanşă. Şi un cadou. Pentru Donose , care puştiului de 14 ani îi plăcea mai mult decât Balaci, pentru o echipă de superlative alintată <>, pentru o naţiune care a îndurat golul sârbului Filipovici, de la Benfica, mai greu decât răceala caloriferelor. Sigur, veţi spune că Steaua a câştigat Cupa Campionilor Europeni, că România a respirat la înălţimea Mondialului american sau că Mircea Lucescu a ridicat deasupra capului, cu Şahtior, Cupa UEFA. Chiar şi aşa, îngăduiţi-mi, după 30 de ani, să socotesc Craiova – Kaiserslautern drept cea mai emoţionantă istorie din fotbalul românesc”. Iar Costică Ştefănescu a fost, neîndoielnic, unul dintre Feţi-Frumoşii ei.
(b)Arca lui goE 