(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Darwin. Scrisoarea III.

<== Darwin. Scrisoarea II.

La scurta vreme dupa ce lumea a inceput cu mine, mi-am dat seama ca va fi tare plictisitor daca voi merge doar in pas cu unda purtatoare a timpului, traindu-mi clipele si zilele, una cate una, in ordinea si in ritmul in care imi erau oferite. Nu mi-am refuzat nici bucuria clipei si nici placerea asteptarii, ambele prezente ca potential in interiorul acestui flux de clipe, ce nu pot fi nici tinute pe loc nici grabite spre dorite limanuri. Nu le-am refuzat, dar nici nu m-am abandonat total acestor bucurii. A fost un dar minunat faptul ca aceste bucurii pamantesti nu mi-au fost refuzate, retrase, anulate atunci cand am decis ca vreau mai mult. Ca vreau si altceva. Am pendulat o vreme intre doua alternative, fiecare compatibila cu viata de pe unda purtatoare a timpului, dar vai atat de incompatibile intre ele. Am avut de ales intre „fortarea viitorului” si „recuperarea trecutului”. Fortarea viitorului in felul visatorilor, al vizionarilor si al artistilor a fost prima tentatie.

In adolescenta am fost poet. Ce poate fi mai minunat decat sa anticipezi viitorul premeditandu-l. Veti fi poate mirati si va veti intreba ce legatura sa existe intre poezie si premeditatrea viitorului. Mostenim tentatia creatiei de la Dumnezeu, iar actul de creatie artistica este un gest de premeditare a unei lumi noi diferite si mai bogate decat cea anterioara. Artistii sunt uneltele lui Dumnezeu in aceasta perpetua re-creare a universului. Probabil ca elanurile nestavilite ale tineretii ne constrang sa optam pentru aceast fel de „fortarea a viitorului” prin premeditare.

Varsta deplinei maturitati mi-a adus o tentatie noua, de nerefuzat: dorinta de recuperare a memoriei. Mi-am dat seama, pe la 25 de ani, ca nu-mi mai pot cara intreaga viata dupa mine, ca adunasem prea multe lucruri, senzatii, amintiri si ca nu mai pot adauga nimic nou, daca nu voi renunta la unele dintre ele. Mi-am dat brusc seama ca pana atunci imi traisem viata dintr-o data, ca intr-o singura clipa magica si rotunda asupra careia aveam controlul deplin. Imi aminteam cu aceeasi claritate si cu aceeasi intensitate si senzatia coplesitoare pe care o avusesem la 4 ani vazand un pui de gaina iesind din ou dar si surpriza vecina cu fericirea de la 13 ani la balul scolii. In timpul unui dans, strangand-o in barte pe colega mea Clotilde, pentru o clipa numai, mai tare decat s-ar fi cuvenit, nu s-a intamplat nici una dintre nenorocirile vagi prevestite de spaima pe care a trebuit sa mi-o reprim in acea secunda divina. Nu numai ca nu am fost pedepsit dar draga Clotilde mi-a intors prompt imbratisarea pentru o alta secunda divina ce m-a gasit cu ochii inchisi in asteptarea pedepsei. Apoi, pentru ca nu-mi venea sa cred, am repetat gestul dupa o lunga nedumerire, iar ecoul a venit iarasi si iarasi la intervale din ce in ce mai scurte pana cand in fine ne-am sincronizat secunda primei tandreti. Imi amintesc la fel de bine si lacrimile mamei mele cand am fost acceptat la Academia Regala exact in ziua cand implineam 19 ani, dar si tot felul de amanunte neutre precum un pahar cu lapte baut din mers prin padure sau ora de geografie. Memoria-mi era plina de astfel de detalii si refuza sa mai adauge altele noi. Viata mea fara insule ale trecutului nu mai era posibila. Era consfintita formal, iesirea din copilarie, izgonirea din paradis. Am inceput sa uit. Am inceput sa am trecut. N-a fost o acceptare simpla. Am fost multa vreme torturat de o dilema sfasietoare. Sa incep recuperarea memoriei de la inceputurile lumii catre ziua cea de azi in felul celor care au vorbit de primordialitatea cuvantului lui Dumnezeu sau a celor care si-au imaginat Big-bang-ul? Sau sa plec din ziua cea de azi catre cuvantul lui Dumnezeu care a premeditat lumea? Cu tot trecutul meu poetic, va pot spune ca sunt, mai degraba, o fire pragmatica si cu un instinct de conservare puternic. Marturisesc ca am fost speriat de prima alternativa. Imi era o teama cumplita ca as putea gresi fundamental in alegerea punctului zero, sau ca n-as putea reface drumul complet pana la timpul sinelui meu, ca m-as putea ratacii in pustiul acestei duble erori, ca m-as putea pierde de mine si de El. Totusi, n-am putut sa resping imediat aceasta cale pentru ca nu gaseam nici un argument rezonabil pentru aceasta decizie in afara de spaima pe care am amintit-o. Orgoliul m-a obligat sa aman decizia de a refuza o cale numai din cauza unei spaime subiective, numai din cauza indoielilor legate de abilitatile mele de a ma orienta in neant. Am pierdut inutil cativa ani buni din cauza orgoliului. La o zi dupa ce am implinit 28 de ani am gasit brusc raspunsuri la cateva intrebari esentiale. As fi putut fi un mare poet? Nu, pentru ca nu sunt.

Din punctul in care lumea a inceput cu mine, am luat-o binisor inapoi, in sus, pe firul apei ca sa aflu de unde…

(va urma?)

4 răspunsuri to “Darwin. Scrisoarea III.”

  1. Dl.Goe said

    Veriga de legatura: Bå ortodoxule.

  2. […] Ieri (doisp’ce) a fost ziua lui Darwin. […]

  3. Stely said

    Multumesc .Hmm …ce romantic a fost Darwin !! Ma mir insa de faptul ca nu-mi amintesc sa le fi citit la timpul lor. Si , desigur, daca mai exista si altele … nevazute, necitite de mine …

  4. […] consemnata) pe Arca lui Goe: aici (Epistole de la Darwin) si aici Scrisoarea I, Scrisoarea II, Scrisoarea III, dintr-o serie criptica abandonata prematur, din motive destul de obscure… Ideile care […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: