Restituiri XIII

Pseudo-restitutzio in integrum…

In ne romantioasa mea viata virtuala, ca anonim, amator dar cu pretentii de absolut, am evitat, pe cat am putut, contactele personale cu alte personaje (…). Cum nimic pe lumea aceasta nu-i perfect n-am reusit intotdeauna sa evit coliziunile, mai mult sau mai putin tangentiale (sic), cu astfel de meteoriti, asa se face ca m-am trezit uneori cu e-mailuri (foarte) inedite. Unele dintre ele soseau de la con-frati anonimi, dar unele (destule) purtau semnaturi celebre (ca sa zic asa) ale unor persoane (mai mult sau mai putin publice) care „indrazneau” sa-mi perturbe anonimitatea scriindu-mi mici epistole in particoler, fara sa se arate (foarte) inspaimantati ori macar intimidati in fata necunoscutului. Necunoscutul caruia i se adresau. V-ar mira desigur sa aflati cine i-a scris d-lui Goe intre patru ochi, si inca fara consimtamantul lui nenea Iancu. Desigur eu fiind mort de acuma, sau in tot cazul atunci cand micile mele randulete vor ajunge la cunostiinta opiniei publice anonime din hipersatiu, n-ar fi, din punctul acesta de vedere, nicio opreliste de natura deontologica sa public integral continutul acestor e-mailuri, la pachet cu semnaturile lor ilustre, procedand, la scara mica, asa dupa cum a procedat un ilustru precursor al d-lui Goe redivivus, recte dl.Adrian Marino. Totusi, intrucat nu pot avea certitudinea ca si dansii vor fi fiind morti (sau macar nemuritori) la data programata matematic pentru aparitia acestor pseudo-restitutzio in integrum, si pentru ca eu am tinut la deontologie cat am fost viu, nu pot face asa ceva.

Am reprogramat deja publicarea acestor e-mailuri in sectiunea „Restituiri” a Arcei lui Goe la o data (foarte) ulterioara la care, cu o probabilitate de peste 99% (ce sa-i faci nimic nu e 100% cert pe lumea asta) actorii acelor intamplari vor fi morti cu totii… sau macar, dupa cum cu evlavie spuneam mai sus, nemuritori. Totusi incerc (am incercat deja) pentru „ziua cea de azi” (in care tu cititorule citesti in timp se eu zac fara sa mai zic nimica), o mica avan-premiera anonimizata a unor atitudini petrecute aevea, in tara nimanui, pe frontiera incapatoare intre virtual si realitate.

A fost odata, ca niciodata, ca daca n-ar fi nu s-ar povesti (prin 2008), in interactiune combinata, un anonim anonim si doi ne-anonimi celebri. La inceput pareau cu totii in aceeasi barca fiind prieteni si prietenosi, fiecare cu statutul sau, fiecare generos cu celalalt. Ne-anonimii erau chiar prieteni (pseudo-prieteni sau cam asa ceva) si in viata reala. Anonimul, ca anonimul, mai comenta si el cand la unul, cand la altul, azi aici maine-n Focsani. Apoi lucrurile au de-generat in acord cu dezacordul care cuprinsese si asa intreaga societate, relatiile racindu-se vizibil si galopant. Anonimul si-a vazut de treaba lui anonimizand, dar numai si numai la vedere (cel mult in spam, niciodata altminteri), comentand strict acolo unde mai prindea rand.

Ca mai mereu in perioadele de restriste in care „cei diferiti sunt vinovati”, ne-anonimii au aratat (in cor) cu degetul catre anonim, scotandu-l vinovat de te-ai mira ce, inclusiv de abjectie, invitandu-l la abstinenta. Cu toate ca cei doi neanonimi literari au incercat sa-si pastreze blazonul, reputatia, prestigiul, prestanta, bla-bla-bla, au ajuns si ei, intre ei, in mod independent, la cutite, dandu-si in cap cu pamflete si cu pretexte care mai de care mai nobile, prin care sa-si conserve in ochii martorilor o imagine cat mai aristocrata si o justificare cat mai morala vizavi de repudierea ex-friend-ului si con-frate. Acuma inger sa fii si demoni sa n-ai, si tot n-ai putea sa nu suspini, vazand cå pretextele cu care au fost besteliti anonimii sunt bune si intre neanonimi, si suspinand sa pui gaz pe foc. Si cum foc fara fum nu exista (sic) m-am trezit prin fum in spangi cu e-mailuri, private, cam neordodoxe in exprimare, de la cei doi neanonimi. Va dati seama? Niste e-mailuri in care, adresandu-mi-se, reproduceau destul de exact comprtamentul anonimilor care scriu in subsolul articolelor semnate de notorii creaturi, sub protectia anonimatului. Oricum era vorba (si sa zicem ca ma refer acum la ton) despre lucruri pe care nu mi le-ar fi spus in public (unde nu se cade sa te pui tu, comersant, cu un håla, un coate goale).  Unul imi zicea ca a apreciat pana la un punct contributia mea pe blogul lui dar ca am ajuns intr-un punct in care aceasta a devenit inconvenabila asa ca ma invita (pe aceasta cale) sa-mi iau tålpasita, fara comentarii daca s-ar putea, sa ma pierd in ceata… Desigur ca n-am raspuns pe e-mail unui asemenea afront, ci am facut doar pale aluzii in comentariile publice pe care le postam pe blogul persoanei in chestie, comentarii in care imi etalam sincera si splendida nedumerire vizavi de motivul fara rezon si sans fason pentru care eram tratat astfel. Surpriza, stupoare, perplexitate, personajul a revenit cu alte e-mailuri, justificative, in care incerca sa acrediteze ideea ca moralmente este cat se poate de indreptatit sa procedeze asa, intrucat (sfânta naivitate), eu anonimul as fi duplicitar in atitudinea fata de el si ca drept dovada mi-a adus gramada link-ul catre un site in care fiind dansul pomenit as fi facut in comentariu care nu batea armonic cu admiratia netzarmurita pe care va fi inteles dansul ca o am neconditionat despre propria-i persoana (admiratie care ar fi reiesit chipurile din mesajele pe care le scrisesm pana atunci la fata loco, pe blogul sau). Am râs cu lacrimi (in sinea mea) mai numarând inca unul.

Celalalt neanonim a fost inca si mai hâtru. Dupa ce m-a bestelit engros, anuntându-ma ritos ca nici in cur nu-l doare cine oi fi, daca oi fi, si etc, s-a simtit dator sa-mi explice de ce ramane (aparent) dator in disputa cu celalat neanonim, de ce nu-l zdrobeste din cuvinte, dupa cum ar merita, ci se multumeste sa-l ignore suveran. Bineinteles ca mai intai mi-a explicat (mai pe indelete) faptele, niste fapte, pentru care celalat ar fi merita sa fie zdrobit, fiind o canalie, fara morala si fara printip, un mincinos si un las in relatia personala cu amicul meu neanonimul. Bani, procese, calomnii, cancanuri. Nici vorba de inalte idealuri literare, sociale, adevar, dreptate. Ei bine omul nostru mi-a zis ca acepta sa parå el cel picat prost, in confruntarea dintre ei, din(tr-un soi) mila crestina, intrucat Domnul Domnezeu nu bate cu parul, dezvaluindu-mi ca un membru al familiei celuilat ar suferi de o nemiloasa boala incurabila (apropou pe care, de altfel, dupa cum am remarcat ulterior, i l-a batut discret si celuilat, in public, celalalt facandu-se ca nu-l intelege, pe semne neintelegandu-l). Veti zice poate ca eu sunt un infam pomenind aceste secrete care mi-au fost incredintate intr-un spatiu privat. Sa am pardon. Nu dezvalui nimic. Poate ca totul nu-i decat o inventie de-a mea. Tu nu vei sti-o poate niciodata. Ei insa, neanonimii, daca s-or fi abonat la „restituiri”, vor tresari a aducere aminte. Incolo nu. Pentru ca eu chiar sunt discret. Oi avea toate defectele din lume dar, trebuie sa recunoasteti cu totii ca am si eu o calitate: sunt discret. Si ce zic eu discret! Mormânt. Ceea ce m-a uimit si ma uimeste inca este increderea de care m-am bucurat, de fapt, in ochii amicilor miei neanonimi, care n-au pregetat sa-mi scrie in particoler (lucruri pe care n-ar fi vrut sa mi le scrie in public, si nici nu le-au scris) convinsi fiind ca vor ramane vesnic private (in pastrarea unui iresponsabil anonim las, ascuns sub anonimat). Daca nu cumva (prost mai sunt) n-or fi sperat tocmai invers. Ceea ce (n-)o sa se si intample… pana in clipa in care, noi toti, vom fi pamant, clipa in care pe nimeni n-o sa mai intereseze asemenea istorii facile. Ca o palida compensare fata de caracterul de pseudo-restituire (sub pseudonim) a zilei de azi, ofer, ca bonus, o restituire reala. O replica trimisa candva unui personaj. Nu mai stiu cand, nu mai stiu care ( 😉 ) dar care-mi aminteste despre ceva ce voi fi pierdut, mort fiind: sensul vietii. Sensul pe care tu, cititorule, poate il ai, poate inca il mai cauti:

* * *

Uitasem ca atunci cand te enervezi te apuca mila (de mine) si dorul de monolog (aparent). Important e sa te rogi sincer. Dumnezeu alege ce trebuie. Iti place de Rigoletto? Ma duc sa ascult „La donna e mobile”.

De cateva saptamani am schimbat (provizoriu) masina cu o buna prietena. Detaliile nu conteaza. Am gasit in noua masina cu care umblu un CD pe care era scris „Pentru tine”. De la cine sau pentru care „tine” n-am aflat inca. Presupun ca nu putea fi decat de la ea pentru mine sau de la altcineva pentru ea. L-am pus in CD-player si l-am ascultat. De atunci il ascult in fiecare zi, cam la aceleasi ore, in acelasi peisaj. Este o combinatie cu totul neasteptata. Dupa „Fur Elise” urmeaza abrupt (socant aproape) „Carmina Burana”. Trecerea ma surprinde de fiecare data, aproape mereu la fel de violent incat imi doresc instantaneu sa repet evenimentul. Astept (fara sa respir) sa se termine Carmina Burana (ametitoare apa), care ma duce (ma târaste) prin gradina de vara a piticului lui Purcarete,  pentru a reveni la „Fur Elise” (in pace), doar pentru a mai trai inca o data caderea in gol, spre inaltimile „Carminei Burana”. N-am reusit niciodata sa ma intorc pentru ca, imediat, incepe „Boleroul” lui Ravel si nu ma lasa inima sa-l intrerup si pentru ca oricum traim intr-o lume ireversibila sau construita din mici ireversibilitati. Deoadata ma trezesc plutind vrajit, deasupra ghetii alaturi de Jayne Torvill si Christopher Dean, o ating in treacat pe Bo Derek si in fine, cand Bolero-ul se termina apoteotic, imi ingadui sa respir. Sunt la acelasi semafor ca de obicei. Incepe un menuet interminabil dar binevenit, apoi un concert de pian (nu stiu care), iar apoi in final muzica lui Charlie Chaplin din Luminile Orasului. Totusi acum voi cauta dupa Rigolleto pentru ca asa vrea o capricioasa d-na. Pace tie!