(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator și ventrilog al celor fără de blog. Despre NIMIC !

Un act de curaj din partea timidului Andrei Plesu

O nedumerire – Andrei Plesu.  (vezi o si mai mare nedumerire la sfarsitul articolului)

Stiu ca dna Cornea este un om credincios. Cum de se împaca atât de usor cu ideea suprimarii de sine? Si, mai ales, cum de a uitat propriul sau «exemplu»? A existat un moment, înainte de 1989, în care doamna Doina Cornea a spalat obrazul întregii natiuni. A avut curajul rarisim de a spune „nu” unui regim care îsi trata oponentii fara menajamente. În amintirea acelui episod, doamna Cornea merita admiratia noastra definitiva si respectul nostru neconditionat. Dar nu e prima data când ma vad obligat sa deosebesc între anvergura supraomeneasca a posturii eroice si omenescul, uneori preaomenesc, al istoriei cotidiene. Ambele se pot întâlni în tarcul aceleiasi personalitati. Faptul de a fi fost, într-un ceas al vietii, la înaltime nu e o garantie de infailibilitate în orice domeniu si pe termen nelimitat. De aceea, idolatria nu e indicata. Iar când stii ca vocea ta conteaza enorm, când esti constient de greutatea simbolica a interventiilor tale, trebuie sa te gândesti de o suta de ori înainte de a te manifesta public. Spun toate astea, dupa ce am citit un text al doamnei Cornea adresat lui Adrian Sobaru.

Adrian Sobaru este si el un personaj care binemerita cel putin compasiunea noastra.Nu vreau sa judec în niciun fel hotarârea lui de a protesta, în felul în care a facut-o, împotriva unui guvern care e departe de a fi ireprosabil. Dar as ezita sa-l dau ca exemplu de civism, instituind astfel comportamentul kamikaze ca forma optima a nemultumirii, ca model de actiune politica si cetateneasca. A fost comparat cu Liviu Babes. Din respect pentru cel care s-a sacrificat, în martie 1989, la Brasov, as fi ceva mai rezervat. Liviu Babes nu putea visa sa intre în sala Marii Adunari Nationale în timpul unui discurs al lui Ceausescu, nici sa fie filmat în timp ce îsi dadea foc, nici sa ajunga apoi invitat de succes în studiourile de televiziune. De moartea lui n-au aflat decât ascultatorii Europei Libere. El alesese sa protesteze prin sinucidere, într-un moment în care alte forme de protest radical erau imposibile. Contextele celor doua gesturi nu pot fi comparate, daca avem o minima buna-credinta. Dar doamna Cornea se declara foarte impresionata de dl Sobaru si îi multumeste pentru „lectia” pe care ne-a administrat-o tuturor. Scrisoarea dânsei începe cu o fraza incomprehensibila din punctul meu de vedere: „Forme extreme de protest nu se fac decât fata de oameni sensibili, la a caror iubire se poate apela. Era teoria lui Gandhi si el a izbândit”. Adica cum? Nu protestezi decât în fata unei asistente iubitoare? Nu te razvratesti decât contra unei adunari „sensibile”,care te îndrageste? A crezut dl Sobaru ca Parlamentul României este o asemenea adunare? Trec peste invocarea lui Gandhi, un protestatar care s-a distins tocmai printr-o teorie a non-violentei si renunt sa fac observatii meschine despre proprietatea unora din termenii scrisorii (protest „transpersonal” s.a.).

Lucrul uluitor pentru mine este ca ni se vorbeste de o „lectie”. Ce lectie? Sa întelegem ca cea mai demna strategie politica, singura legitima si eficienta, este sinuciderea? Ca a fi un bun cetatean e a fi gata sa te arunci în gol? Orice „lectie” pune în joc un exemplu. Suntem dispusi sa punem dinaintea copiilor nostri aceasta lectie? Sau sa o aplicam noi însine pe pielea proprie? Stiu ca dna Cornea este un om credincios. Cum de se împaca atât de usor cu ideea suprimarii de sine? Si, mai ales, cum de a uitat propriul sau „exemplu”? Caci, slava Domnului, Doina Cornea nu s-a sinucis, ci a ales un alt mod de lupta, care constituie cu adevarat o lectie. Si tocmai pentru ceea ce a facut, as fi mai putin atent la ce spune…

In mod paradoxal de paradoxal articolul foarte curajos al d-lui Plesu (ca trebuie sa fi curajos ca sa zici ceva despre simboluri mistice) a disparut din arhive. Sa-l fi parasit curajul pe dl. Plesu si sa fi retras din proprie initiativa nedumerirea cu pricina? Sa se fi lamurit intre timp? Mister, abis, scrisul nu e decat vis…

Artiolul a disparut de AICI dar este mentionat AICI 😉

2 răspunsuri to “Un act de curaj din partea timidului Andrei Plesu”

  1. […] aricol cu adevart curajos al d-lui Andrei Pleu se gaseste AICI in concubinaj (menage a trois !?) cu o misterioasa disparitie si cu un paradox al deplasarii spre […]

    Apreciază

  2. Dl.Goe said

    Un alt text cu-minte al d-lui Plesu se gaseste AICI. Daca-l cititi, puteti citi apoi si parerea mea nevinovata despre aloegoria fara morala cu parabola profana. Daca nu, nu:

    „Dregatorul a gresit intr-adevar (copilareste) raspunzandu-i nedregatorului firoscos cu un inelgant si mai ales inadecvat „ba pe-a ma-ti”. N-ar fi trebuit sa-i raspunda defel. Nici n-ar fi trebuit sa simta ca ar fi fost vreo nevoie de vreo reactie din partea sa. A doua varianta, propusa aici de catre dl. Andrei P., prin care dregatorul ar fi trebuit sa-i raspunda nedregatorului firoscos la obiect, dovedind „agresorului” ca a judecat gresit, iese totalmente din discutie, fiind polivalent nerealista, zau asa. Oricum dregatorul nu in contra „acuzelor” proferate de catre omul de bine (care, he-he, a dorit sa-i fie mai de folos arătîndu-i greşelile !) s-a defulat fara teama, fara preget, aiurea in tramvai, ci in contra gestului inamical, insistent si inoportun al nedregatorului cel firoscos. Acuzele, insirate sârguincios de catre nedregator, au desigur noima lor dar nu pentru acea noima (vai atat de relativa) au fost spuse ci din cu totul alte motive care pot fi rezumate scurt in formula „Dumnezeii mamii lui”. Puse sub diverse reflectoare (cu filtre spectrale) faptele cuprinse in textele nedregatorului firoscos pot fi vazute ba ca nu tocmai adevarate, ba ca adevarate dar de bine nu de rau, ori ca fapte inevitabile in context, de neocolit, motiv pentru care dregatorul nici n-are motive si/sau nevoie a le contesta. Dregatorului, fiind un om de actiune, nici nu i-ar fi putut trece prin cap ca ar fi potrivit sa se iroseasca cu demontarea si reevaluarea acuzelor fine in care-si ambalase nedregatorul firoscos injuratura. Dregareţul, pragmatic de felul sau, a ignorat ambalajul si a raspuns direct injuraturii. Scurt si la obiect. Injuratura contra injuratura. Până in final nedregatorul cel firoscos ramâne nerealist „din fire” ori viclean „in speta” pretinzand ori scuze ori, fie ce-o fi, ai putintica rabdare, docomentul cu marile dezvăluiri denigratoare. Gresite asteptari. Dregatorul inca mai poate sa faca ce ar fi trebit sa faca dintru-început: sa râdă si să nu zica nimica. Parol. Iar nedregatorul cel firoscos sa mediteze in legatura cu ce anume i-o fi produs caşunarea prin nzărire (ce dor fără saţiu l-a-nvins) facandu-l sa produca, in afara, tardiv, deodata si dens, atatea critici constructive adunate cu sârg si ingrijire inauntru, in atat amar de vreme. Ca nu vor fi intrat zilele-n sac si nici turcii n-or fi dat. Chiar si sub aspect literar artistic abundenta de critica constructiva sub foma de foc automat a fost, cred, contra-productiva, analistii (politici) si criticii (literari) neavand ragazul sa-si faca treaba pe textele de-o zi (c-asa-i in presa). Ceea ce mi se pare o irosire impardonabila, de care se face vinovat, din impetuozitate, tocmai nedregatorul de arta.”

    Apreciază

Lasă un comentariu