(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

37 de decenii

Posted by arcaluigoe pe Ianuarie 4, 2013

Nimic pe lume (lumea aceasta) nu se poate face fara credinta si dorinta. Dar care oare sa fie mai importanta? Dorinta sau Credinta?

Sau, si altfel, se exclud oare ascetismul si hedonismul? Sau, si, dimpotriva? Astazi Isaac N. ar fi implinit 37 de decenii daca n-ar fi decedat intre timp. Chiar daca n-a inteles nimic ca lumea din acesata lume, dupa cum a demonstrat descendentul Albert E., totusi dl.Sir Isaac N. (om de stiinta si teolog) ramane ilustrarea simbolica perfecta a faptului ca stiinta si religia redau esentialmente la fel imaginea universului, fara osebire. La fel de aproximativ… Problema gravitatiei a ramas nerezolvata. Problema celor trei corpuri… Este oare materia sursa gravitatiei sau gravitatia (un atribut al spatiului) este sursa materiei… Ah, Universul, acest Defect al lui Dumnezeu… in curs de a fi reparat, de la Sine… intr-o incordare fara sfarsit…

32 răspunsuri to “37 de decenii”

  1. Radu Humor said

    de Ovidiu Nimigean (Tiuk!)
    Pentru scriitorul român – de azi, de ieri, de antart – caracterul contează doar în orizontul unui “ce profit”. La “jertfă patriotică” pretinde chitanţă, la revoluţiune participă cu mare furor, mai ales dacă e voie de la poliţie. În general, scriitorul român se consideră posesorul unui dar divin, talentul, şi nu se face – mă-nţelegi? – să-l irosească în gherile cu puterea seculară. Nici în procese alambicate de conştiinţă. Român şi, implicit, deştept, el a învăţat încă de la cronicari că nu vremurile sunt sub om, ci “vitavercea”, de-aceea a preferat, preferă (şi va prefera?) compromisul, eschiva, mica înţelegere cu un diavol nu chiar atât de negru, combinaţia, trendul. La limită (decembrie ’89?), când lucrurile se răstoarnă, va pretinde că altceva a fost în sufletul lui, mai mult, că a “slăbit sistemul din interior”, că, oricum, a rezistat prin cultură şi, în definitiv, binemerita de la patrie.
    Paul Goma e altfel. Calitatea sa maitresse – care-i aduce atâtea ponoase – este consecvența. Consecvența cu memoria, în fapte şi nume, rostite răspicat. Consecvenţa în a respinge politica lălâie a compromisului, din aceeaşi fidelitate faţă de memorie, altfel spus, faţă de un adevăr încercat pe propria piele şi pe propria conştiinţă. Face uneori erori de amănunt – pe care le îndreaptă onest, cu mea culpa – , însă pe fondul problemei dovedeşte un discernământ impecabil. Paul Goma nu-şi trădează din oportunism – ce loc călduţ şi-ar fi asigurat!…. – temele consubstanţiale, încărcate mereu de o tensiune etică străină de năravurile carpato-danubiano-pontice. Argumentele sale, încorporate în numeroasele cărţi de literatură propriu-zisă, în jurnale, în epistolar, în publicistică, se sprijină pe experienţa concentraţionară, pe experienţa protestului explicit, pe îndelungata experienţă a exilului, pe refuzul ferm al compensaţiilor care l-ar putea anexa (vezi, de pildă, respingerea invitaţiei lui Ion Iliescu, preşedinte în funcţie la acea vreme).
    Ţine de firea pervertită a românului talentat – şi scriitor pe deasupra, şi cam securist pe dedesubt – că Paul Goma să nu poată fi înghiţit, darmite mistuit. Într-o vreme nu avea operă (Beniuc, ce-i drept, ajunsese la vreo şaptezeci de volume de “toboşar al vremurilor noi”, Eugen Simion îi depunea la picioare encomionul aniversar). Pe urmă, când cărţile s-au succedat cu repeziciune, n-a avut talent (după ’89, în “România literară”, Constantin Țoiu, cu o grimasă de mare aristocrat al stilului – e plină lumea noastră de frizeri galanţi care se visează “gatoparzi” – , îl trecea la ilizibili, contrapunându-i-l pe Petru Dumitriu, repede luat în braţe de “lumea bună”, editat masiv, inclus în manual, absolvit, de aceeaşi “Românie literară”, prin George Pruteanu, până şi de ticăloşia romanului Drum fără pulbere, în care viitorul vadimist simţea “gheara leului”). În pupatul cu muci de după Revoluţie, revistele literare i-au făcut curte (“România literară” publica în serial Patimile după Piteşti), încercând să şi-l urce în herb. Editura Humanitas i-a tipărit rapid romanul Gherla. Goma dădea bine. Numai că Goma n-a înţeles să dea şi la pace cu oameni atât de drăguţi, ce-i deschideau, iată, porţile spre cititorul român. Aşa că un al doilea volum scos de Humanitas, Culoarea curcubeului, a ajuns urgent de la tipografie la topit. Directorul “României literare”, Nicolae Manolescu, într-un editorial pe prima pagină, promitea public, fără a roşi, că Paul Goma nu va mai apărea în veci în revistă. Cruntul C.T.P. însoţea darea la tipar, în “Adevărul Literar și Artistic”, a unei scrisori a lui Paul Goma către Nicolae Ceauşescu (redactată în conjunctura specială a presiunilor Securităţii), de o flegmă groasă în obrazul disidentului, căruia îi erau înfierate câteva pasaje de dialog aparent concesiv cu dictatorul. Nu mult după aceea, C.T.P., la televizor, zâmbea duios față în faţă cu Adrian Păunescu, furnicat până în măduvă de lira bardului de la Barcă. Cele trei volume de Jurnal de la Nemira (a căror editare a fost susţinută de un alt mare “antipatic”, disident notoriu, la rându-i, Dan Petrescu) au marcat trecerea la repudierea în masă. Confruntată cu tabloul grotesc al propriei meschinării, intelighenţia autohtonă a reacţionat vehement, acuzându-l pe exilatul de la Paris de “lipsă de caracter” , de josnicie umană, de tot ce vrei şi ce nu vrei, de minciună, de fals, poate chiar de tuberculoză, reiterând şi marota lipsei de talent. În plus, taman în “22″, revistă a societăţii civile (unde, bunăoară, ani la rând şi-a depus ouăle democrate un turnător ordinar precum Dan Oprescu), Bianca Balotă denunţa disidența lui Paul Goma drept o cacialma, un tam-tam întreţinut pentru a dobândi viză de plecare în Occident. Goma trebuia desfiinţat în toate ipostazele sale, dacă ar fi fost posibil chiar în cea mai legitimantă, de opozant notoriu al regimului comunist. N-a ţinut (îmi amintesc riposta lui Gabriel Andreescu), dar cel puţin s-a încercat. Intelighenţia – având şi semnalul nefericit al Monicăi Lovinescu – s-a întrecut într-o frenezie a maculării. Se dăduse voie la aruncat cu piatra în Paul Goma. S-a aruncat şi cu piatra, şi cu ligheanul de zoaie.
    Acum, la zi, e şi mai rău. Lui Goma i s-a lipit eticheta de antisemit. Semnificaţia ei simbolică este aceea de stigmat absolut, similară unei degradări civice în republica literelor. Şi în toate republicile. Cu o retorică a lacrimilor de crocodil, disidentului din anii ’70 i se recunosc din nou meritele (Ioan Bogdan Lefter, Laszlo Alexandru), pentru a i se deplânge ipocrit definitiva ieşire din scenă. Goma ar fi devenit tristul supravieţuitor al unui imens capital simbolic, iremediabil irosit. Dacă ar fi antisemit, Goma şi-ar merita excomunicarea. Textul incriminat, Săptămâna roşie, având ca temă retragerea armatei române după Ultimatum, “păcătuieşte”, ca întreaga operă a lui Goma, prin fervoare justiţiară. Lui Goma îi repugnă organic ideile primite de-a gata, decretele, ucazurile, complicităţile tacite cu scheletele din dulap, el cade mereu pe subiectele incomode, despre care nu e momentul să se vorbească. Nu era momentul, sub comunism, să se vorbească despre spaţiul concentraţionar – Goma a vorbit. Nu e momentul acum să se zgândăre susceptibilităţi legate de anumite evenimente istorice – Goma le zgândăre, fidel principiului adevărului, de la care n-a abdicat niciodată (am citit în “Tribuna” intervenţia fostului său prieten, Laszlo Alexandru, de o sofistică penibilă, care caută să demonstreze relativitatea faptelor istorice în stabilirea adevărului, concept dealtminteri fragil, dependent de conjuncturi, de perspective, de şcoli istoriografice etc. – lucruri prea subtile pentru un ignorant în domeniu precum Paul Goma).
    Într-adevăr, Goma nu e un sofist. Are proprietatea culorilor: la el albul e alb, negrul e negru, verdele e verde şi roşul e roşu. Le vede şi le numeşte. Chestiune de bun simţ. Pentru el, bătăile încasate de la Goiciu nu devin epifenomene ale pedagogiei unei utopii generoase, palmele lui Plesita nu pot fi reinterpretate ca un accident nefericit în “societatea socialistă multilateral dezvoltată”, excluderea din Uniunea Scriitorilor nu va fi pusă pe seama unei rătăciri de moment a unor colegi de condei, agresiunea unor civili evrei asupra soldaţilor români nu e ştearsă cu buretele din perspectiva Holocaustului, după cum nici represiunea românească nu e trecută sub tăcere şi nici pe departe absolvită – din contră, e blamată apăsat. Discursul aşa-zis antisemit al lui Goma rămâne de fapt un discurs critic, nu acordă voturi de blam sau certificate de bună purtare, nu face apologii rasiste, nu deviază în elogierea românului verde, nu are alt parti-pris decât anamneza, recuperarea faptelor, ieşirea din tăcere. Pe scurt – nuditatea faptelor, ca să nu folosesc un termen atât de maleabil precum “adevărul istoric”. Iar când “nuditatea faptelor” începe să supere, ceva nu este în regulă. Rentierii Holocaustului (care, nu demult, îi vizaseră abuziv pe Manolescu, Liiceanu, Dorin Tudoran, uitându-l că din întâmplare pe Vădim, ba chiar trecându-l la “băieţii buni”) s-au autosesizat, intervenind ca o obtuză poliţie a spiritului, de-un maniheism primitiv – polarizat în “buni” şi “răi”, în “ai noştri” şi “duşmani” – , şi l-au pus pe Goma la index. Amicii săi literari n-au ratat prilejul de a se alătura noului linşaj, în speranţa de a scăpa măcar acum de Paul Goma (dacă repugnantul personaj oricum refuza cu obstinaţie să-şi dea obştescul sfârşit). Citit în ecourile de presă, Goma e un antisemit feroce, intratabil, periculos. Citit în literă şi spiritul cărţilor sale, cum ne cere insistent – şi, pare-se, inutil – , acuza se dezumflă până la cabala şi calomnie. Feroce, intratabile şi periculoase pentru devertebrații plaivazului rămânând doar reflexele de om liber ale scriitorului.
    De ce este atât de urât Paul Goma de către intelighenţia romană? Ce nu i se poate ierta? De ce, de la injurie, delaţiune, conspiraţia tăcerii şi retur, s-a încercat şi se încearcă orice mijloc de anihilare simbolică (anihilarea fizică a încercat-o, din fericire fără succes, Securitatea, prin agentul Haiducu)? Insistând în anihilarea lui Goma, intelighenţia îşi dezvăluie un enorm complex. L-aş numi complexul reprezentativităţii ilegitime pentru societatea civilă. Persoane de merit intelectual neîndoielnic emit pretenţia de a-şi transfera prestigiul profesional, dobândit în perioada comunistă, în spaţiul public de azi. Se vor lideri de opinie, înţelepţi ai neamului, “arhei”, “boieri ai minţii”, profesori de democraţie şi spirit european etc. Parţial, au şi fost percepuţi în această calitate. Or’, ei sunt (sau au fost) doar critici literari meritorii (Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Alex. Ştefănescu, Ioan Bogdan Lefter), filosofi sau critici de artă (Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu), scriitori de o anumită anvergură (Nicolae Breban, Octavian Paler, Augustin Buzura, Eugen Uricariu s.a.m.d.), nici pe departe oameni ai gestului civic hotărât, cu toate riscurile presupuse. Autoritatea lor morală e şubredă, se bazează pe consensul tacit de a nu tulbura apele de dinainte de ’89 (şi, vai, de după).
    Paul Goma le-a tulburat, dezvăluind laşităţi de nebănuit la feţe atât de subţiri, egoisme care au năruit orice speranţă de solidaritate, ignominii frapante într-o relaţie de presupusă prietenie, păcate omeneşti, prea omeneşti, poate acceptabile, de iertat într-o lume normală, dar care, în comunism, au descurajat mişcările de anvergură, lăsându-i singuri şi la discreţia regimului pe iniţiatori. Lucrul acesta nu-l uita nici Goma – cum să-l uite? ar fi similar cu a-şi bate joc de sine însuşi – , nici inamicii săi. Din toată floarea scriitorimii, în ’77 i s-a alăturat lui Goma doar Ion Negoitescu. Restul “directorilor de conştiinţă” şi-au camuflat frica sub pretexte dintre cele mai prețios-ridicole – adică, vezi bine, dumnealor ar fi semnat, dar Goma nu e totuşi reprezentativ, n-are nici viziune, nu citează din Heidegger, textul său e sub ștacheta intelectuală a cinstitelor obraze, ar trebui refăcut. Ai fi tentat să crezi că lipsa de reacţie se datorează unei… incompatibilităţi stilistice. Altfel, le-ar fi arătat domniile lor ticăloşilor de comunişti ce înseamnă mânia de scriitor şi intelectual român!… Astăzi, nu-i pot ierta lui Goma că a fost şi victimă laşităţii lor. Se va fi observat că reproşurile lui Paul Goma ţintesc în primul rând laşitatea scriitorilor şi intelectualilor ce-şi supraevaluează eroismul anticomunist de bucătărie, erijându-se în autorităţi morale. N-am remarcat să-l fi înfuriat un Radu Petrescu sau un I.D.Sârbu (ironizat totuşi en passant, mai degrabă cu înţelegere şi afecţiune), ci falsele verticalităţi, gelatinele de mai an care pozează în dure blocuri de cremene, onorabilii şi venerabilii obsedaţi de propria imagine, de propriile privilegii, de propriul “coledzi” – care nu se cade să rămână tocmai dumnealor fără… -, de păpică, de bursică, de sinecurică. Pseudoimaculații sunt ţintele predilecte ale lui Goma, virginele recondiţionate, cei ce cred că li se cuvine locul din capul mesei (unde, scăldând-o şi după ’89, au fost de altfel aşezaţi, ba în fruntea unei reviste, ca Nicolae Manolescu – băiatul cuminte de interviu al lui Ion Iliescu -, ba în fruntea fostei Edituri Politice, devenită peste noapte Humanitas, ba în fruntea unei noi “Fundaţii culturale” croite pe măsură, vezi Augustin Buzura, ba în fruntea Ministerului Culturii, ca Marin Sorescu, ba, precum “apoliticul” Eugen Simion, la conducerea, cam pe viaţă, a Academiei ș.a.m.d.).
    În oglinda lui Goma, imaginea lor îşi resoarbe aurele iluzorii, “marile figuri” se amalgamează într-un tablou grotesc, provocându-ţi mai degrabă plânsul decât râsul: aceasta e crema naţiei, aceasta e “lumea bună” (în faţa căreia tânărul Marius Chivu făcea o plecăciune, comentând condescendent Pizdeț-ul lui Alexandru Vakulovski, de neprizat pentru nasurile fine), aceasta ne este intelighenţia, aceasta ne este elita. În spiritul povestitorului moldav – şi în ciuda Academiei d-lui Simion – am să rostesc o vorbă proastă, dar de neevitat: pe Paul Goma nu-l suportă, pe Paul Goma îl detestă, pe Paul Goma îl urăsc visceral toţi cei cărora le atrage atenţia – taman când vor să-şi savureze metamorfoza din broască în prinţ – că nu se poate şi cu pula-n cur, şi cu sufletu-n rai. “Lumea lor bună” are un deficit flagrant de exemplaritate, e compusă din oameni nici buni, nici răi, “nici aşa, nici altminteri”, din căldicei. Le citesc adeseori cărţile – unele sunt lizibile, câteva savuroase -, dar nu-i stimez cu adevărat. Autoritatea lor morală, cu care vor să mă copleşească, e nulă. Într-un cântec celebru, Visoțki îndemna să-ţi verifici prietenii luându-i cu tine pe munte. Goma i-a verificat bucată cu bucată. Nu se prea putură în pisc… Cum să-l aibă la inimă (minte şi literatură)?
    Exemplu de ultimă oră: sub proaspăta conducere a lui Nicolae Manolescu, U.S.R. dă, abject, curs unei delaţiuni ordinare, venită dinspre comunitatea evreiască, şi acuză derapajul – “antisemit”, fireşte – al “Vieţii româneşti”, unde au fost publicate, sub semnătura lui Paul Goma, “idei contrare valorilor şi normelor acceptate în lumea contemporană” (desluşiţi cadenţele staliniste ale limbii de lemn?). Diversiunea continuă. Lui Goma trebuie să i se taie limba. Goma trebuie eliminat cu orice preţ. Goma şi oricine vine în atingere cu Goma, acum Liviu Ioan Stoiciu şi revista “Viaţa românească”. Ucaz, chemare la ordinul autorităţii, ameninţare cu votul de blam şi excludere (un inventar sinistru, pe care-l credeam dispărut) – nicidecum dezbatere, cu ambele părţi invitate la rampă. Cenzură, nu discuţie liberă, într-un climat democrat. Sentinţă fără drept de apel, pronunţată înainte de judecată, nu analiză pe text (care ar demonta, de altfel, enormitatea acuzei). Astfel înţelege Nicolae Manolescu “să repereze” onoarea pierdută a Uniunii Scriitorilor, punându-i încă o dată pumnul în gură lui Goma, după ce l-a interzis în paginile “României literare”. Turnătoriile lui Eugen Uricariu îi miros a trandafiri. Colaborarea lui Augustin Buzura cu Securitatea stă sub semnul îndoielii până la probe mai concludente. Antisemitismul lui Goma e însă clar, de la sine înţeles, fără dubii, nu mai necesită nici o verificare, e gata ambalat, numai bun de livrat oprobiului public. Aceasta e mentalitatea, acestea sunt reflexele, acestea sunt umorile. Acesta-i omul, asta este ţara. Oricât de dur ar suna epitetele stupidului caz, cu precedent doar în totalitarism, ele trebuie rostite: jegos, mârşav, căcăcios.
    Mă întreb, urmărind neobositele tentative de linşaj simbolic, dacă nu a greşit, pe undeva, însuşi Paul Goma. Parcă e prea mult, neomeneşte de mult. Moralismul său intransigent, de expresie hipercoroziv-pamfletară, nu-i va fi descurajat până şi pe cei care-l priveau cu o simpatie sinceră, până şi pe cei dispuşi să-şi asume culpele? Un plus de diplomaţie, de cordialitate fără concesii, n-ar fi netezit, oare, asperităţile? Îmi dau seama că uzez de o retorică naivă. Dacă ar fi fost posibil, s-ar fi întâmplat. Nu Goma a refuzat dialogul. Goma a oferit, din ce în ce mai exasperat, premisele unui dialog pertinent. Imposibilii lui parteneri doreau, în schimb, după ’89, un disident împăiat, de paradă, care să-i legitimeze moral. Propuneau amnezia că temei al împăcării. Li s-a explicat că “aiastă nu se poate”, nu pentru că e Goma ursuz şi rânzos, nu pentru că, din sadism, i-ar plăcea să se joace cu ei tăvălindu-i în piaţa publică prin smoală şi pene. Din cu totul alte motive, de nepriceput şi indigerabile pentru campionii micilor înţelegeri: principiile nu se negociază după cum bate vântul – azi aici, mâine-n Focşani, ce-am avut şi ce-am pierdut? – , caracterul nu e suma oportunismelor (suma acestora fiind tocmai lipsa de caracter), datoriile trebuie plătite. De pe această poziţie Paul Goma era – şi este – permeabil la dialog. Numai că nu are cu cine stă de vorbă. Tot mai înverşunaţilor săi “nemaiprieteni” – ca să preiau morfologia scriitorului – li s-a cerut, cu îndreptăţire (fapte, fapte, fapte), să treacă proba creştină a umilinţei. Să-şi recunoască greşelile, ca să poată fi pur şi simplu iertaţi. În loc de umilinţă purificatoare, “nemaiprietenii” au reacţionat ca nişte mari cucoane ofensate că li se reaminteşte un trecut nu tocmai onorabil. De subliniat, au reacţionat de pe o poziţie de putere, angajând o logistică uriaşă: instituţii ale statului, media, edituri etc. Împotriva unui om cu adevărat singur, care nu le poate riposta decât cu verbul. Uite că verbul face faţă! S-a insinuat ideea că Paul Goma ar fi un cazan de ură (ciudat, cei ce-l cunosc îndeaproape – Ion Solacolu, de pildă – îl caracterizează drept “un suflet mare”). Pun pariu cu Nicolae Manolescu garsoniera mea de la G4 contra unei cutii de chibrituri că Paul Goma îşi urăşte duşmanii tot atât de mult, pe cât este de antisemit. Adică deloc. Îi va fi privind, în schimb, din exilul sau fără întoarcere, cu o nespusă milă. Nespusă, dar întrevăzută printre rânduri.
    Cufundată în revelatorul Paul Goma, intelighenţia şi-a probat – coborând până la mârlănia duhnitoare a scandalului “Vieţii româneşti” – incapacitatea de a face gesturile reparatorii. Care – acestea! – ar fi normalizat relaţia şi ar fi şters din păcate. Ar fi fost atât de simplu! Chiar nu putea fi invitat Paul Goma, cu scuzele de rigoare, să-şi reia locul în Uniunea Scriitorilor? (Cu nesimţire i s-a replicat că trebuia să facă o cerere. La “cerere” a fost exclus?). Chiar nu avea loc în revistele de cultură – aşa incomod cum e el, ba tocmai de aia! – în care sunt reciclaţi de cincisprezece ani, cu multă înţelegere, autori de îndoielnică ţinută morală, de la Petru Dumitriu la Titus Popovici şi D.R.Popescu? Chiar nu meritau cărţile sale o discuţie serioasă – critică, nu encomiastică? Nici una dintre ele n-a fost demnă de vreun premiu? Personalitatea sa literară nu era la înălţimea unei distincţii precum “Opera omnia”, decernata de Fundaţia “Anonimul”, cu tot cu miliardul aferent (din care îşi construieşte Nicolae Manolescu un adăpost pentru bătrâneţe)? Chiar nu se putea manifesta faţă de Paul Goma – dacă nu iubire, dacă nu recunoştinţă – cel puţin înţelegere? Nu neapărat scriitoricească – pur şi simplu umană, ca pentru un om ce ilustrează o biografie a traumelor repetate. Gabriel Liiceanu sau Silviu Lupescu, în loc să-l dea la topit sau să-l cenzureze, nu i-ar fi putut propune o serie de autor, care să-l readucă în circuitul firesc al pieţei de carte din ţară? Toate acestea constituiau obligaţii (aş spune “de onoare”, dacă acest substantiv mai face parte din vocabularul limbii române), nu favoruri. Faptul că nu au fost îndeplinite atestă o boală cronică, un postcomunism încăpăţânat (într-o cultură care se alintă fluturând panaşul postmodernismului), o labilitate morală dezesperantă.
    Existenţa lui Paul Goma, contestata sa existenţă, chinuită şi eroică în acelaşi timp, rămâne unul dintre puţinele motive de optimism, demonstrând că organismul cultural autohton încă mai secretă anticorpi viguroşi, nu a fost copleşit de metastaze. Cu trecerea timpului, apele se vor limpezi, o altă generaţie, care nu va mai datora nimic baronilor literari de astăzi, îi va face dreptate lui Paul Goma (şi îşi va face astfel sieşi dreptate), descoperind în cărţile lui atât bestiarul unor decenii monstruoase, cât şi un model, aproape neverosimil, de verticalitate.
    Eu, unul, mai târziu decât s-ar fi cuvenit, îţi mulţumesc, Paul Goma! Îmi pare rău că nu te-am cunoscut!

    Textul lui Ovidiu Nimigean a fost preluat din revista Tiuk!.

    • Radu Humor said

      De ce să mergi în urmă cu 37 de decenii, dacă poţi merge doar cu vreo 37 de ani ( mai precis 36) în 1977, dată de referinţă pentru viaţa politică culturală europeană ( Carta 77 ) şi românească (Paul Goma) ?!
      Că nu prea convine multora, a căror Dorinţă e de altă Credinţă, e altă problemă 🙄

  2. Stely said

    @Dl Goe,
    Vreau sa va spun ca imi place foarte mult topicul de azi ,mai bine zis modul cum l-ati conceput .Sunt intrebari la care,desigur , nu asteptati vreun raspuns de la mine ,un cititor limitat dar „unic si prea cinstit „. Insa am vrut sa aflu cit mai multe despre cei care au avut (la timpul lor) Dorinta si Credinta sa faca ceva in” lumea asta”spre a ne aduce pe noi cit mai aproape de Adevar …

    Asadar iata ce va propun in loc de raspuns :

    „Nu stiu cum sunt in fata lumii,dar mie mi se pare ca sunt un baiat care se joaca pe malul marii si se distreaza cautind din timp in timp pietricele mai colorate decit de obicei ,sau scoica rosie ,in timp ce marele oceane ale adevarului se intinde necunoscut in fata mea „(Isaac Newton despre Adevar)

    ” Paradoxul epicurian ” :

    Este voia lui Dumnezeu pentru a preveni răul, dar nu poate?
    Atunci nu este atotputernic.
    Este el capabil, dar nu vrea?
    Atunci e răuvoitor.
    Este el capabil și dispus atât?
    Atunci de unde vine răul?
    Este el capabil, nici nu vrea?
    Atunci de ce l numim pe Dumnezeu?

    Credinta este stiinta adevarata! – Dumitru Staniloae

    Problemele care exista acum in lume nu pot fi rezolvate de mintile care le-au creat. – Albert Einstein

    Vreau doar sa aflu ce principii fundamentale a urmat Dumnezeu in crearea Universului, altceva nu ma intereseaza. – Albert Einstein

    Aceasta este definitia credintei: acceptarea a ceea ce noi ne imaginam ca este adevarat, dar care nu poate fi dovedit. – Dan Brown

    ‘Omul Cunoaste Iluzia Vietii sale si nicidecum Adevarul Absolut, Omul Creeaza nasterea Universelor odata Cunoscute de el, dar ale Universelor Iluzorii si nicidecum a celor care formeaza sau fac parte din Amprenta Dumnezeului Nostru care este… – Sorin Cerin’

    Si aici altfel de raspunsuri 🙂

    „Panteonul stiintei contemporane curpinde: zeul Foton – raspunzator de forta electromagnetica, zeul Quark – responsabil de materie, zeul Lepton gestioneaza interactiunile nucleare, zeitele Mutatie si Selectie Naturala supravegheaza evolutia, zeita Gravitatie se ocupa cu miscarea planetelor. Zeul Soare, fiul zeului Big-Bang, este creatorul planetei Pamant si al vietii de pe aceasta planeta.
    Legendele se numesc teorii, iar ritualurile experimente. Unele secte practica sacrificiile pe sobolani si cimpanzei.
    Preotii-savanti incearca sa infiripe o idila intre zeita Gravitatie si zeul Higgs-Boson, raspunzator de masa celorlalti zei, dar acesta se cam fofileste, nefiind pregatit pentru un mariaj… cel putin nu in Universul asta!
    Cei mai bigoti credinciosi ai stiintei contemporane se roaga la icoanele de pe Discovery pentru unificarea tuturor acestor zei si zeite… intr-unul singur, un zeu mare, atotputernic al stiintei contemporane!
    Stiinta contemporana mai are cateva milenii pana sa prinda religia din urma realizand ca toate acestea sunt doar inventii umane.”

    http://adrianarvunescu.wordpress.com/2010/09/05/stiinta-contemporana-este-ca-politeismul-antic/

    • Dl.Goe said

      @Stely – Da, cam despre asta este vorba, despre ceea ce ati vrea d-voastra sa spuneti alegandu-va citatele (corect) precum altii cuvintele, in acord cu credintele si dorintele d-voastra. Voi reveni cu un comentariu…

    • Dl.Goe said

      @Stely – Ceea ce ne mişcă pe fiecare in parte, si pe moment as zice sa-i dam dracului pe ceilalti, infernul, sa-i ia mama dracului pe toti (vorba lui Niku C.), este credinţa. Fiecare Goe are macar o credinţă care-l mişcă. Credinta in Dumnezeu. Credinta in puterea mintii omului. Credinta in puterea stiintei. Credinta in existenta Universului. Credinta in gogniscibilitatea Universului. Credinta in Democratie. Credinta in Umanism. In Umanitate. In Om. Credinta in Dreptate. Credinta in Libertate. Credinta in Adevar. Credinta in Sensul Vietii. Credinta in „Hrana pentru toti”. Credinta in Bani. Credinta in Dragoste. Credinta in Big-Bang. Credinta in Iubire. Credinta in Extraterestri. Credinta in Sine. Credinta ca premonitie. Credinta in context. Credinta in cele insirate mai sus sau necredinta in ele. Orice necredinta este tot o credinta. Fara o minima credinta care sa ne i/lumineze (calea) am fi paralizati de frica si am ramane nemiscati, imobili. N-am sti incotro s-o apucam in necunoscut. Orice credinta e mai buna decat nicio credinta. Credinta a ceea ce stim fara sa stim ne da libertatea de actiune. Nu ne da actiune. Nu ne da sens. Ci doar libertate. Ceea ce ne face sa actionam, ceea ce da sens, este dorinta. Ceea ce ne mişcă pe fiecare in parte, si pe moment as zice sa-i dam dracului pe ceilalti, infernul, sa-i ia mama dracului pe toti (vorba lui Niku C.), este dorinţa. Fiecare Goe are macar o dorinta care-l mişcă. Dorintele de a fi. Dorinta de a avea. Dorinta de a manca. Dorinta de a face sex. Dorinta de distractie. Dorinta de a comunica. Dorinta de exprimare. Dorinta de a crea. Dorinta de a cunoaste. Dorinta de recunoastere. Dorinta de a cita. Dorinta de a minti.Dorinta de a fi sincer. Dorinta de a rosti. Nedorinta nu este dorinta. Dorinta ne da actiune si sens. Intr-un film revazut de curand, un fost ateu, spunea ca Dumnezeu nu ne-a creat pentru a fi fericiti ci pentru a iubi si a fi iubiti, lasand sa se inteleaga ca a iubi si a fi iubit presupune suferinta, durere, nu fericire. Dar dorinta de a fi fericit (una dintre dorintele de a fi) exista uneori. Nu? D-voastra credeti in fericire? Va rog sa nu citati. Va doriti sa fiti fericita? Va rog sa nu va speriati. Glumesc numai. Nu intreb. Totusi exista si o dorinta care nu presupune nicio credinta. Dorinta de a rataci. Partea proasta este ca atunci cand n-ai nicio tinta, nicio destinatie, nu te poti rataci. Va rog sa simplificati in stilul d-voastra specific si sa-mi spuneti ce credinta aveti, ce dorinta si in genere ce anume va tine in viata. Marturisesc astfel ca sunt o fiinta extrem de curioasa.

      P.S. M-a amuzat teribil mesajul unui Oarecare Nimeni care, comentand dorinta lui Sergiu Nicolaescu de a fi incinerat, tragea (pe nas) concluzia ca prin asta Sergiu al nostru chiar se dovedeste a fi fost un comuninist. Râsete homerice din off!

    • Dl.Goe said

      @Stely – As alege dintre citatele propuse unul anume, cel mai intristator: „Vreau doar sa aflu ce principii fundamentale a urmat Dumnezeu in crearea Universului, altceva nu ma intereseaza. – Albert Einstein”. Pe dl.Einstein nu l-a interesat prin urmare Nimic. I-a placut sa se risipeasca. I-a placut sa se rataceasca. Dupa ce a inventat Teoria Relativitatii, epuizat brusc, n-a mai facut nimic anume, doar rataciri si arogante, nascute din credinte si trufie. Citind citatul ai zice ca dl.Einstein este o persoana credincioasa (in sens religios). Crede in Dumnezeu. Nu? Poate. Dar de fapt el nu crede, in aceasta ordine, ca (a) exista Dumnezeu, (b) ca Dumnezeu a creat lumea si (c) si ca Dumnezeu a folosit un plan, ci mai degraba el crede ca (x) Universul are un inceput si (y) ca functioneaza dupa un set finit de reguli. Cel mai probabil ambele sale credinte fiind false, gresite… ba poate chiar lipsite de sens. D-voastra credeti in Big-Bang?

      • Stely said

        In primul rind nu mi-am inchipuit ca sunteti atit de suparat pe „dl Einstein „. Credeti ca ar fi putut sa faca mai mult si ,din „trufie” sau „aroganta” , s-a multumit sa „rataceasca ” etc ? N-am nici un motiv sa va contrazic …ba sunt uimita si chiar impresionata ca o spuneti cu atita autoritate .
        Ma intrebati despre Big -Bang ? Nu am indrazneala sa spun „cred ” in Big -Bang… dar impartasesc si eu” credinta” oamenilor de stiinta ,care au pus cap la cap teorii ,ipoteze ,au facut si fac observatii ,masuratori cu instrumente din ce in ce mai performante …In chestiunea asta merg pe mana oamenilor de stiinta care au lansat „teoria ” precum si a acelora care acum incearca s-o demonstreze prin experimente ,ca cel de la CERN ? Recunosc ca ma preocupa chestiunea despre Cum a fost la Inceput si cum va fi la Sfirsit , Stiti si dvs si mai stiu si altii -mai bine nu le spuneam 😦 – ca merg din cind in cind pe Arca lui Goe si citesc „Despre Distante „,intrucit cred ca acolo se afla un ceva pe care inca nu indraznesc sa-l denumesc .Este un secret al meu .
        Dar ,iata ,am adus aici un comentariu care mi-a placut f.mult …
        „Este chiar posibil ca materia care ne este atat de draga sa nu fie, in fond, decat o simpla imperfectiune a spatiului, un accident sau o boala a acestuia, si care spatiu incearca sa se elibereze de aceasta boala, netezindu-se, prin extindere infinita pana spre limita in care materia nu va mai exista, restabilindu-se astfel ordinea (eventual euclidiana) in lume. Desigur ca ar fi chiar posibil ca joaca asta sa nu se termine prea curand ca si cand cineva din afara spatiului se tine de sotii, ciupind spatiul de fund, poducandu-i astfel hematoame de materie.

        • Dl.Goe said

          @Stely – E mult (mult prea mult) spus ca dl.Goe ar fi suparat pe dl.Einstein. Era asa… mai mult o melancolie… Dl.Einstein n-ar fi avut cum sa faca mai mult decat a facut in fizica. Cand ziceam ca si-a irosit ultimii 30 de ani din viata ma refeream la muzica. D-lui canta la vioara. Ar fi putut fi un violonist mult mai bun daca ar fi reusit sa realizeze ca umbla dupa cai verzi pe pereti si ar fi renuntat de buna voie la tentativele de unificare ale celor patru câmpuri, pentru a se tine mai serios de vioara. Asa cum a facut, de pilda, CMM renuntand sa mai faca pseudo-experimente pe (b)Arca… in favoartea unor lucruri mai potrivite cu profilul domniei sale.

          P.S. Citatul pe care l-ati extras din arhiva este chiar nimerit in legatura cu subiectul in discutie. Cand o veni vremea poate-l corelam cu Big-Bang-ul… Sa vedem ce ne då… 🙂

        • Stely said

          Pai ,daca @Iepurele de cimp si-a gasit puncte comune cu @Dl Goe , nu vreau sa fiu mai prejos 🙂 Prin urmare am adus si eu tot trei linkuri si, on topic ,desigur …
          Unul si cel mai imoprtant este acesta :

          1.http://it4s.ro/The_Universe_Birth_Expansion_Death.htm

          2. http://2blackjack1.wordpress.com/teoria-conspiratiei/dezvaluiri-socante-despre-cern-geneva/

          3.http://fastupload.rol.ro/video/44a3378895e57f844b14aef88408d8e8.html

          P.S.Primele doua linkuri sunt din 2010 ,iar cel de-al treilea llink este filmul artistic „Experimentul Philadelphia ” -productie 2012.
          pps. … in caz ca dvs ,Dl Goe, credeti ca trebuie sa astept /am noutatile promise puteti sa lasati la publicare numai filmul …

        • Dl.Goe said

          @Stely – Nu am reusit sa vad filmele de la (1) si (3). Despre dialogul prezentat la (2) nu pot spune decat ca este cu desavarsire inept.

        • Un gind bun said

  3. Stely said

    Oooo !!! Dupa ce m-ati naucit cu o avalansa de marturisiri si exemple despre ceea ce „ne misca ” pe fiecare in parte ( eu) nu prea mai am multe de spus …Dar ,da, am Dorinta sa aflu cit mai multe despre lume ,despre viitor ,despre cum sa-mi fac viata cit mai frumoasa si multe alte dorinte …. secrete . Si ,da ,am Credinta ca nu pot sa le obtin pe toate ,dar accept ca nu exista miracole si ca trebuie sa fiu cit mai prezenta in realitate.,chiar daca mai visez din cind in cind frumos ,dar nerealizabil .. .ca „tineretea fara batrinete ” 🙂

    • Dl.Goe said

      @Stely – Va multumesc!

      • Stely said

        Aici a inceput misiunea mea de „cautator prin excelenta „? Trebuie deci sa va multumesc( si eu )ca mi-ati provocat emotia si dorinta necesare pentru cautarea misterului spre cunoastere . Mister pe care am bucuria sa-l caut cu ajutorul unui ghid excelent .
        P.S. Ce multe s-au intimplat in doar doua luni !!

        • Dl.Goe said

          Cred ca mai degraba s-ar putea spune ca aici s-a conturat o anumita directie a cautarii… spiritul de cautator prin excelenta fiind o poveste mult mai veche…

      • Stely said

        Nici nu stiti cit ma bucur pentru aceasta noua confirmare . Am avut un mic proces de constiinta, urmare a faptului ca mi-am arogat prea repede eticheta de „cautator prin excelenta „.Asta dupa ce am vazut ca exista ecouri negative, de nemultumire . 😉
        Dar acum, cind stiu la ce va referiti, am sa-mi permit sa-mi insusesc fara mustrari de constiinta onorabila eticheta .

    • Radu Humor said

      Ha, ha,ha ! 😆
      Ha-ha -le- ra !

  4. Rebeliunea minerală said

    Taxologic, dualiste, opunând fiinţa existenţei şi priviliegiind-o, toate religiile sunt stoice: contrariile credinţă-dorinţă, sau stoicism-hedonism ţin de binomul teism-ateism. Existenţială, prin apostazia sa, tehnologia, ştiinţa pare a fi hedonică, ateistă. De unde, seria corespondenţelor binomiale ale „logicii” analogice şi concluzia că ştiinţa şi religia ar fi contrarii. Dar analogismul că totul seamănă şi toate cu un patern este judecată religioasă; nu gândirea cauzalistă, raţionalismul ştiinţific a contrapus religia ştiinţei. A negat-o, odată ce nu logicitatea cauzală o procesează: în faţa religiei, omul de ştiinţă ori îi întoarce spatele, ori ridică din umeri. Pentru omul de ştiinţă, transcendenţa este necunoscutul nepenetrat încă de inducţia logică şi Dumnezeu, nemărginirea raţiunii. Religia sa, scientismul; credinţa şi dorinţa, consumismul.

    • Dl.Goe said

      @Rebeliunea minerala – Mesajul d-voastra a picat pe (b)Arca lui Goe ca un meteorit. Rebeliune minerala la scara cosmica. V-as intreba daca dupa d-voastra dl.Newton era om de stiinta sau de religie.

      • Rebeliunea minerală said

        Când a avut REVELAŢIA mărului, a mentalizat religios; când a stabilit ecuaţia G egal cu mg, a logicizat ştiinţific. Şi poet, când vorbea despre eter.
        Care n-a zis măcar o dată „matematica e matematică”, fără să-şi dea seama că spune „eu sunt cel ce sunt” ?

        • Dl.Goe said

          Prin urmare omul de stiinta nu este musai incompatibil cu, sau indiferent in raport cu, religia.

          P.S. Un comentator de talie mare (un norocos) a afirmat pe (b)Arca lui Goe ca n-a intalnit in realitate mai mult de doi oameni cu adevarat crediciosi.

        • Rebeliunea minerală said

          Păi, aţi spus-o chiar dv.: gândirea logică, fără intuiiţie, (dorinţă), sau revelaţie,(credinţă) e praf. Ion Barbu n-a fost câtuşi de puţin incompatibil cu Dan Barbilian. Că suntem ireductibili cu copilul, adolescentul şi tânărul care am fost, fiecare captiv în mentalităţile traversate de vârstele corespunzătoare ale omenirii, şi de care ţinem cu dinţii, altfel neputând fi creativi – asta-i cea mai tragic-fericită neînţelegere.

        • Dl.Goe said

          Deci suntem de acord ca oamenii de stiinta puri precum si credinciosii adevarati sunt simple abstractiuni, entitati ideale care exista cel mult momentan, precum particulele virtuale in reactiile sub-atomice. Nu se afla printre noi. Creatia si creativitatea raman (pana la urma) singurul leac pentru greatza, dupa cum sugera autorul dictonului care identifica infernul in (toti) ceilalti. Sau, ma rog, iluzia creativitatii, relativ la ceea ce considera ceilalti, exclusiv ei, c-ar fi creatie, artistica, valida. Nu artistul.

        • Rebeliunea minerală said

          Creaţia este primum, (inter pares), capitol al tuturor mitologiilor, (facerea lumii-reprezentate, cosmo-gonia), paternul spiritualităţii, divinul inedit.
          Onto-gonică, în grota nativităţii are loc creaţia creştinismului, (rădăcina sanscrită „cr” semnifică CRiză CReativă printr-o CRăpătură), în prezenţa fecundatoare, (MAGIcă), a trei ireductibile credinţe păgâne.

        • Dl.Goe said

          Adevarul este ca-mi lipsea felul in care rasuciti d-voastra cuvintele storcandu-le de sensuri.

        • Rebeliunea minerală said

          Modelul cuantic propus de dv. este cel mai… probabil: individual, suntem pe nişte nivele creative – probabil inventatori, probabil artişti. Oricum, creatori.

  5. dlnimeni said

    Frumos articol, dle Goe, iar Isaac Newton merita amintirea noastra ca a existat. Newton a inteles lumea sa (fiindca lumea de acum nu mai este lumea lui Newton) foarte bine. Chiar principiul I al mecanicii lasa sa se intrevada, cred eu, faptul ca trebuie sa urmeze o teorie a relativitatii. Isaac Newton, un gigant al vremii sale.

    • Dl.Goe said

      Intru-totul de acord cu d-voastra d-le Nimeni. Relativ la vremurile sale si chiar la ale noastre, dl.Newton este un gigant. Un gigant relativ. Relativ la majoritatea oamenilor.

    • Maria said

      Sempre caro mi fu quest’ermo colle,
      e questa siepe, che da tanta parte
      dell’ultimo orizzonte il guardo esclude.
      Ma sedendo e mirando, interminati
      spazi di là da quella, e sovrumani
      silenzi, e profondissima quiete
      io nel pensier mi fingo; ove per poco
      il cor non si spaura. E come il vento
      odo stormir tra queste piante, io quello
      infinito silenzio a questa voce
      vo comparando: e mi sovvien l’eterno,
      e le morte stagioni, e la presente
      e viva, e il suon di lei. Così tra questa
      immensità s’annega il pensier mio:
      e il naufragar m’è dolce in questo mare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: