Ce (să) (ne) (mai) (pre)facem (?)

Open topic

Photo by Jarod Lovekamp on Pexels.com

Articol aflat in faza de concepere si redactare… dupa o idee originala in curs de re-nastere. Pentru moment pro-pun un motto: „Va spun: „Nimeni nu este original.” – si v-o spun desi stiu ca sunt lipsit de originalitate in aceasta privinta„.

P.S. Orice idee, sugestie sau contributie originala oferita in vederea crearii de continut in acest open topic va fi realmente apreciata, intr-o maniera eventual originala. A se revedea Căutarea tonului – Nichita Stănescu.

Update (ti-mid)… Trece zi dupa zi si nimic. A trecut luna si articolul råmâne in faza de concepere si redactare… dupa o idee originala in curs de re-nastere. Probabil ca (dupa atat timp) nimeni nu se mai asteapta la vreo continuare. Nici macar eu. Devine incet, incet, din ce in ce mai indoielnic c-ar fi fost preconizata efectiv vreo atare continuare a mirarii despre „Ce (să) (ne) (mai) (pre)facem (?)”. Poate ca de fapt asta e(ra) tot, un prilej de a comenta si de a face bascalie pe seama lipsei de originalitate a altora, care se mai si incapataneaza sa produca continut (pardon de cacofonie). Ceea ce , dupa cate se poate vedea in subsol, se si intampla cate un pic si din cand in cand. Totusi, din cate imi amintesc o idee de continut originara a existat din capul locului, doar ca nu reuseste deloc, deloc sa-si gaseasca contextul aici, acum… Ceea ce ma intriga si nedumereste este faptul ca exista un numar oarecare de vizitatori obscuri, muti, anonimi, invizibili, neidentificati si necunoscuti (materie intunecata) care vin aici zilnic, pårând a verifica ceva, nu se stie ce. Intamplarea ma pune pe ganduri si ma face sa ma intreb (retoric) daca ar trebui sa ma rusinez pentru ca-i pun pe drumuri degeaba. Daca or sa mai tot vina, probabil ca va trebui sa pun ceva pe masa, indiferent cat de lipsite de originalitate si unicitate ar vor fi fiind retetele culinare ale bucatelor oferite. Iar daca nu, nu. Sau da. La urma urmei poate fi ispititor sa stai de vorba cu mutii. Tineti aproape ca se filmeaza.

Alt update (vi-guros). Se pare ca asteptarea mi-a fost cumva ras-platitå. Am primit (in spam) un plic inchis , cu mentiunea, „Scrisoare deschisa pentru dl.Goe”. Am ars de nerabdare s-o citesc si am citit-o, fara sa ma dumiresc spontan si/sau deplin in legatura cu vreo originalitate sau unicitate a continutului livrat in proza si intitulal: „Calatorie initiatica. File de jurnal”. Dupa ce ma dumiresc oi incepe sa postez fragmente, spre atentia prea-cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe. Deocamdata ex-trag la suprafata un fragment minuscul:

„In acea dimineata am intrat ca de obicei in baie si m-am uitat ritualic in oglinda. Nimic demn de semnalat. Eram tot eu. Eram eu. Imaginea nu era extrem de clara, presupun ca din cauza aburului e pe oglinda, dar totusi suficient incat sa ma pot recunoaste. Cat de cat. Totusi, in ciuda blazarii si lipsei mele de interes si curiozitate de care ma lasasem cuprins in ultima vreme, ca masura terapeutica, in acea dimineata, am simtit o mica emotie, o mica neliniste, si dorinta de a ma vedea un pic mai clar. Am sters aburul de pe oglinda, dar imaginea nu s-a limpezit. Mi-am mijit ochii. Tot nimic. Mi-am scos ochelarii din buzunarul pijamalei, mi i-am asezat pe nas si am privit in oglinda. Omul din fata mea facuse la fel. L-am privit mai cu atentie si brusc mi-am dat seama ca ma intrecusem cu gluma neglijand zi dupa zi sa-mi iau portia de elixir. Am intins reflex mana dupa sticla de elixir din dulapior, decis sa indur gustul amar al acestuia, si sa-mi iau portia pentru o saptamana intreaga, ba chiar ma decisesem spontan sa repet zilnic operatiunea, pentru o luna, doua, astfel incat sa reusesc sa ma restaurez cat mai curand, inainte de intalnirea cu colegii, pentru aniversarea unui numar de ani (parca zece?) de la terminarea liceului. Nu mica mi-a fost surpriza cand am constatat ca sticla de elixir era goala. Am inteles deodata de ce copiii-mi erau iarasi in scoala primara (fusesera la gimnaziu), si de ce nevasta-mea era iarasi adolescenta. Eh. Am sorbit cu nesat ultima picatura de elixir de pe fundul sticlei, dulce ca mierea, inviorandu-ma instantaneu, apoi m-am spalat pe dinti, planuind sa-mi sun spiterul si sa comand o sticla noua de elixir. Apoi ziua m-a absorbit. Spre seara…”

Nemuritorii

In imprejurari demne ele insele de vreo poveste in proza scurta, am revazut recent, dupa foarte multa vreme, un film de demult, transportandu-ma la localitate, in trecutul improbabil al unor emotii uzate si uitate. Filmul a reusit insa sa-mi starneasca si alte emotii, noi, mai actuale, in topul celor vechi, cu care au si intrat in anumite conflicte, pe alocuri, negandu-se si amestecandu-se in cele din urma.

Iata filmul impreuna cu lista nemuritorilor, toti numai unul si unul, toti deja absolut nemuritori.

Sergiu Nicolaescu Ion Besoiu Ilarion Ciobanu Jean Constantin Gheorghe Dinică Gina Patrichi Amza Pellea Tiberiu Olah

Janeiro Tennis Land

Acest fragment de interviu este o ancora dintr-un timp prezent/viitor, care a a reusit sa intruneasca cerintele pentru pre-publicare in acest timp prezent/trecut. Arca lui Goe a fosta aleasa ca gazda pentru aceasta tentativa de regresie temporala, dupa o minutioasa evaluare a conditiilor locale si a factorilor de risc, in urma careia s-a constatat ca sunt indeplinite optimal conditiile de depozitare si pastrare a informatiilor referitoare la evenimentul ales. Perturbatiile temporale locale provocate de redarea anticipata (pe Arca lui Goe) a deschiderii celui cel de-al cincilea turneu de tenis de mare slam se incadreaza in standardele acceptate de toleranta intru evitarea efectului fluture…

Photo by Thiago Matos on Pexels.com

Reporter AI Comes 1001: D-le Takeshi Takizaki, sunteti fericit?

Takeshi Takizaki: As prefera sa-mi adresati aceasta intrebare la sfarsitul acestei prime editii a turneului Janeiro Tennis Land.

Reporter AI Comes 1001: Presupun ca atunci intrebarea nu-si va mai avea rostul fiind una de-a dreptul naiva. Va intreb altceva. Sunteti multumit de starea lucrurilor acum cu o zi inainte de deschiderea oficiala a turneului?

Takeshi Takizaki: Privind impreuna cu d-voastra imaginile aeriene, captate de armada dronelor, proiectate pe monitoarele monolit din curtea gradinii crizantemelor in care ne aflam acum, s-ar zice ca am motive sa fiu multumit. Sper ca si sportivii, spectatorii si presa sa fie multumiti de conditiile gasite aici, in zilele acestui splendid inceput de toamna in Brazilia. Sunt incantat ca aproape toti marii tenismeni ai zilelor noastre au acceptat invitatia de a participa la aceasta editie a turneului.

Reporter AI Comes 1001: Imaginile arata intr-adevar spectaculos, iar cele trei arene centrale iluminate in verde, par a fi imaginea alegorica a un trifoi urias. Faptul ca nu stim inca pe care dintre cele trei arene se va disputa finala sporeste parca emotiile tuturor. D-voastra aveti vreo preferinta anume pentru vreuna dintre ele? Nu va intreb daca aveti o preferinta anume pentru vreunul dintre cei trei tenismani legendari care dau numele acestor trei arene (toti trei prezenti la festivitatile de deschidere a turneului) ci daca ati prefera o prima finala a Janeiro Tennis Land pe zgura, pe hard sau pe iarba?

Takeshi Takizaki: Nu, nu am o astfel de preferinta, am insa mari emotii in legatura cu felul in care se va materializa ideea pe care am propus-o si pentru care am luptat, uneori aproape fara sperante, in acesti zece ani. Jumatate din energia si timpul alocate construirii acestui nou turneu de mare slam au fost consumate pentru a infrange reticentele legate de ideea ca sortii vor decide in pre-ziua partidelor suprafata pe care se vor juca acestea: zgura, hard sau iarba.

Reporter AI Comes 1001: Excelenta ati putea sa ne spuneti cum anume v-a venit aceasta idee?

Takeshi Takizaki: Pare o idee trasnita, nu-i asa? Dar nu, nu este. Ideea unui al cincilea turneu de mare slam mi-a venit pe vremea in care tenisul a devenit foarte popular in Japonia multumita lui Kei Nishikori si Naomi Osaka. Mi-as fi dorit ca si Japonia sa fie gazda unui astfel de turneu dar am realizat ca localizarea geografica face foarte dificil sau chiar imposibil acest lucru. Emisfera nordica este deja ticsita cu trei turnee care se desfasoara vara. Mi-am dat seama ca emisfera sudica si in special America de Sud sunt nedreptatite in aceasta privinta. In plus mi-am dat seama ca undeva intre martie si aprilie ar putea fi loc pentru un al cincilea grand slam, astfel incat toate datele convergeau catre Rio De Janeiro. Am reusit sa cumpar turneul de la Indiana Wels intentionand sa-l mut la Rio si sa incep demersurile pentru a-l face acceptat ca al cincilea turneu de mare slam. Dar ar fi fost inca unul pe hard. Daca as fi ales sa fie desfasurat pe zgura sau pe iarba, turneul n-ar fi fost decat o imitatie second hand a traditionalelor Roland Garros si Wimbledon, asa ca pana la ideea de a avea arene si terenuri pe toate suprafetele nu a fost decat un pas, pe care l-am facut cu seninatate si entuziasm.

Reporter AI Comes 1001: O seninatate si un entuziasm care v-au costat 8.2 miliarde de dolari. Va simtiti cu 8 miliarde de dolari mai sarac?

Takeshi Takizaki: O nu, sunt infinit mai bogat. Existenta Janeiro Tennis Land ma face sa ma simt ca un cires in floare.

Socialismul tenisului feminin

Suntem deja ajunsi in alta erå… diferita colosal fata de era cea veche in care ne aflam anul trecut pe vremea asta si care-si traia cu glorie sfarsitul ce parea a fi o toamna lunga si blândå. N-a fost sa fie asa. S-a sfarsit brusc, abisal, fara niciun preaviz serios si credibil,… desi… semne (pe cer) au tot fost. Am aterizat siderati intr-o alta paradigma planetara, convinsi fiind ca este o indispozitie trecatoare, de scurta durata, ca o eclipsa de soare ce vine si trece fara urmari, si ca ne vom intoarce voiosi la starea de dinainte, care-si asteapta cuminte continuarea. Nu ne vine inca sa credem, sa acceptam si sa ne dumirim c-am intrat deja in era viitoare, inexorabila si ireversibila, care ne cuprinde si ne devoreaza, profitand parca de buimaceala noastra iremediabila. E ceata. Vai ce ceata deasa!, vorba lui Jebeleanu. Nu mai cunoastem drumul dinspre casa. Cand ceata se va risipi, vom casca ochii a mirare si vom constata (fara speranta) ca suntem pe o alta planeta, si ca vom fi devenit noi insine (prin alienare) extraterestrii din poveste. Mi-e si teama sa inventez povesti inchipuite in proza scurta despre nalucirile care se nåzåresc prin ceata. Mi-e teama si mi-e lehamite, desi ispita exista… Am senzatia ca, insåilând descrieri in proza (fie ele cvasi-imaginare) ale respectivelor naluciri translucide care compun nebuloasa noii ere, n-as face decat sa le grabesc validarea, sa le consolidez, accelerandu-le coagularea si drumul catre consistenta. Mi se pare preferabil sa ma prefac in continuare ca nu s-a intamplat nimic eminamente notabil sau ireversibil si ca lucrurile n-or fi fiind chiar asa cum apar prin ceata, sporite de inchipuire si plictis. Poate ca totusi la mijloc nu-i decat un cosmar volatil, o aberatie care se va incheia rezonabil si convenabil cu happyend, de indata ce ne va suna ceasul si ne vom trezi, candva, intr-o frumoasa si senina dimineata de toamna. Ce rost ar avea acum luciditatea? Niciuna. Merge mai bine o betie. Si muzica. Un titanic vals… Tonul la cantec v-as ruga… Mie insa dati-mi voie sa divaghez un pic, intrucat si asa nu pot opri planeta sa cobor. Asadar…

Photo by Anand Dandekar on Pexels.com

Constat cu dezagreabila „surpriza” ca, intre timp, continua glorios epopeea socialismului in tenisul feminin. Dezastru. Bani prea multi pentru niste fete atat de mici, unioniste si colectiviste. Sunt bani destui pentru toata lumea, asa ca fetelor nu trebuie sa ne omoram cu firea, ci mai bine sa dam rand tuturor. Se poate obtine confortul cu eforturi minime, fara drame, zbateri, egoism, compertie, sacrificiu. Are balta peste pentru toate fetele, o tagma in care solidaritatea primeaza in fata rivalitatilor. Cauza? Socialismul cu spume, practicat din prea-plinul de pana acum al tenisului, cu care se rasfata societatea de consum in plina perioada de prosperitate si progres. Comunismul nu a generat niciodata progres. Am tot sperat ca odata cu intrarea Gozzilei in pen-umbra apusului, se va sfarsi degringolada si se vor cerne valorile (responsabile cu frumusetea tenisului feminin). Aiurea… Mediocritatea egalitarista este mai la putere decat oricand, iar meciurile de o uratenie altminteri greu de inchipuit, pentru cine sta sa-si piarda timpul cu asa ceva. Nimic mai aberant si ilogic decat desfasurarea in acelasi timp, in acelasi loc si pe aceeasi bani, a doua competitii total diferite, ATP si WTA. In ce sport se mai intampla aberatia asta? In fine. Vivat. Hai Podoroska… Indrazneste. Hai ca se poate. Nadia e un nume bun, cu noroc. Vamos Argentina…