No, Nole

Si, Sinner –Da, Darren – Go, Goran

Novak Djokovic of Serbia walks from Rod Laver Arena following his loss to Jannik Sinner of Italy in their semifinal at the Australian Open tennis championships at Melbourne Park, Melbourne, Australia, Friday, Jan. 26, 2024. (AP Photo/Andy Wong)© Provided by The Associated Press – Sports

(a) Campionul își strânge lucrurile și se retrage învins. Poate chiar înfrânt. Singur. Pașii îl poartă egal, încet, iremediabil, spre ieșirea din arenă, poate spre ieșirea din scenă… In aer domnește o stinghereală bizară, neverosimilă, copleșitoare, o tăcere întinsă la maximum între mâhnirea unora și bucuria altora. Tresărind, ca prin vis, campionul își oprește pașii si salută publicul ridicând mâna, poate pentru ultima oară pe această arenă. Nicio reacție. Niciun vaiet, niciun vuiet. Publicul încremenit în așteptare nu-l aclamă si nu-l huiduie. Il ignoră. E un silențium lugubru. Campionul își reia pașii, egal, încet, iremediabil, și iese, tăcut, din arenă. Poate chiar din scenă. Nimeni nu-i cere autografe, nimeni nu-l salută, nimeni nu-i râde-n față. Indiferență, răceală, atât. Nimeni nu-si îngăduie încă să-si exprime sentimentele. Cu unul ca el nu se stie niciodată!

(b) Fiecare lucru începe, nu-i așa?, prin a nu fi… si la fel se încheie. Nole și-a început glorioasa aventura australă, cândva demult, într-o vară departe, cu o înfrângere, cu o partidă pierdută într-un debut ratat, cu un eșec, nu cu un succes. Încheie acum aventura la fel, cu o înfrângere… într-o semi-finală, într-o cvasi-finală, într-o pseudo-finală. Ar fi putut oare Nole să încheie epopeea Melbourne cu o victorie? Nu! Pentru că a pierdut… Dar… câtă glorie se întinde între aceste două eșecuri! Si aventura continuă… Anul acesta multi spectatori vor plăti bilete scumpe si vor veni la meciuri de tenis special pentru Campion, pentru Novak Djokovic, unii pentru a nu rata ocazia de a-l mai vedea odată live, jucând, iar alții vor veni special pentru a-l vedea prăbușind-se. Va reuși oare Nole 25 în 2024? Când? Unde? Cum? Va reuși oare să câștige aurul olimpic? Sau nu? Si dacă ar fi de ales, ori una, ori alta, încă un Grand Slam ori medalia de aur la Olimpiada, care să fie? Tu? Ce zici?

Eh, bătrânețe, haine grele: Dulce floare-i tinerețea, Amară e bătrânețea, Tinerețea-i cu dor mult, Bătrânețea-i cu urât, Frunzuliță mărgărit, De-aș avea ce mi-am dorit, Aș fi cel mai fericit: Doar un an de tinerețe Pentru cinci de bătrânețe (Maria Ciobanu).

(c) Djokovic a demonstrat tot ce era de demonstrat, cu asupra de măsură. A demonstrat cam tot ce avea el anume de demonstrat si pe deasupra si altele, de dincolo de el, care s-au demonstrat parcă singure, antrenate de vârtej. Pe toate le-a demonstrat, lumii, publicului, suporterilor, admiratorilor, contestatarilor, indiferenților, altora, celorlalți, dar mai ales lui însuși. A fost o demonstrație teribilă, presărată cu inevitabile excese de expresivitate, generate anume în ciuda detractorilor. Dar de atât consistentă demonstrație lumea s-a îngrozit, s-a săturat, a obosit si a cedat. În cele din urmă lumea întreagă s-a plictisit de atâta Djokovic.

Până si Nole pare că s-a săturat si s-a plictisit de atâta Djokovic. Înfrângerea din semi-finala finală de din contra noului titan aduce foarte bine cu cronica unei morți anunțate. Semnele s-au grăbit să se arate, insidioase, încă înainte de a se fi încheiat anul Nole, intermediate de același Sinner avându-l ca aghiotant pe ce mai mare antrenor de tenis, Darren Cahill. Niciodată nu l-am văzut pe Djokovic mai lipsit de energie mentală, de motivație, de dorința de a învinge si de a câștiga pe cât a fost în aceasta ediție a turneului de la Melbourne. A reușit sa-i învingă pe primii cinci adversari în virtutea inerției, cu faima, cu aura, precum Cidul odinioară, sperând parcă să răzbată astfel până la final, până la al unsprezecelea trofeu în al doisprezecelea ceas. Ghinionul i-a scos în cale tandemul Sinner-Cahill, un duo lipsit de simțul umorului, si alte emoții nepotrivite, care în drumul lor, n-au ținut seama de aura eroului, profitând cu profesionism de slăbiciunea lui, si de singurătatea lui. Ghilgameș este doar o legenda, nu-i așa?

Australia este ce-i drept departe, foarte departe, din ce in ce mai departe. Nu oricine ajunge cu ușurința acolo… Dar totuși, chiar si așa, m-a mirat singurătatea tenismenului de cursă lungă. Este posibil ca acesta sa-i fi fost ultimul Melbourne cu sens, o ocazie specială pe o arena care i-a dus 10 trofee… si totuși in tribune nu s-a găsit nimeni. Nici soția, nici copiii, nici părinții, familia… altă dată prezenți (anul trecut de ex)… Vizibil de partea lui Nole în confruntarea cu Sinner & Cahill s-a aflat doar preparatorul fizic, singurul care se mai agita, dădea indicații, îndemna, încuraja, singurul care mai spera ceva, singurul care nu era la curent cu karma. Goran (al doilea cel mai mare antrenor de tenis), a asistat impasibil la meci, fără nicio reacție, fără nicio contribuție, ca orice spectator venit la meci din obligație, fără să fi plătit biletul, pe bază de invitație. Dar, ce să mai fi zis? Ce să mai fi făcut?

La sfârșitul anului trecut (anul Nole) Djokovic se arata mirat, printr-o zicere cu tâlc, de „nedreptatea” ce-i fusese făcută antrenorului său. Zicea Novak: „Goran, cred că trebuie să câștigăm 4 din 4 Slam-uri pentru a ne asigura că tu să fii considerat antrenorul anului. Închiderea anului ca numărul 1 câștigând trei Șlemuri și Finalele ATP și să fi făcut istoria acestui sport nu este suficient, dragul meu antrenor!”. O declarație care suna cât o promisiune făcută de Nole nu se stie exact cui. Lui Goran? Lui însuși? Nu mai contează.

Fostul antrenor al Simonei Halep a demonstrat deja, ca este cel mai bun antrenor de tenis al anului, în special după finala câștigată de către protejatul său Janick Sinner, pe care a știut să-l ajute să revină în fața lui Medvedev care-si adjudecase primele două seturi. Numai cine n-are idee de tens poate să-si închipuie că junele Sinner ar fi reușit să-l întoarcă pe „Da, Daniil” la „Nu, Daniil„, fără contribuția decisivă a lui Da, Darren Cahill.

Apropo de finala de la Melbourne de anul acesta, un oarecare Jason Gay de la „The Wall Street Journal” zice că: „I’m Not Worried About Men’s Tennis Post-Roger, Post-Rafa and (Eventually) post-Novak. Here’s Why.” As remarca acel „Eventually” plin de un optimism aparte (la două capete), chiar si dacă ținem seama de faptul că, în dulcea noastră limbă română nu s-ar traduce prin apoteoticul „eventual”, ci (doar) prin „în cele din urmă”. Anul de-abia a început totuși, iar în tenis multe competiții sunt.

Corect? Sau NU?

Margaret Court, legendă a tenisului mondial, se află într-o situație ciudată: e cea mai mare jucătoare din istorie a Australiei, dă numele unei arene din complexul de la Melbourne, dar are interdicție să intre la meciurile de la Australian Open.

În ciuda renumelui și a faptului că e o legendă a tenisului australian, fosta mare sportivă a fost interzisă la Melbourne, turneu unde a doua cea mai importantă arenă îi poartă numele. Australienii au fost scandalizați de declarațiile homofobe ale fostei jucătoare, ajunsă la 81 de ani, astfel că în 2020 i-au interzis să mai asiste la meciuri, scrie Eurosport.

„Cum am spus în trecut, Tennis Australia nu este de acord cu opiniile lui Margaret Court, care, prin ceea ce spune, rănește mulți membri ai comunității. Nu ne aliniem cu valorile acesteia și ne delimităm total de ea”, anunțau organizatorii acum 4 ani, după ce fosta jucătoare comenta că sunt prea multe sportive lesbiene în circuit.

Corect? Sau NU?

Va uram…

Am omis aproape neatenționat diacriticele din titlu în scopul per-vers de a transmite simultan mai multe mesaje deodată, fiecare potrivit unora sau… altora de din categoria „prea cinstit cititor citit si unic al Arcei lui Goe”… să fie primit. Cu un titlu concomitent agramat si anagramat polifonia este întotdeauna garantată. Să purcedem așadar.

Mai întâi urările tradiționale ca doar e sărbătoare, suntem pe 24 ale lunii, în Ajun de Crăciun:

După cum am menționat în topicul cvasi-anterior, cel în care am mimat si minat despre anoNIMAt, urma (care scapă turma) să ne bazam în continuare pe cei doi pseudo-anodini (iv… si castan)… pentru episodul final al epopeii anonimatului triumfator la blog si la site, în care martorii potențiali ai arcei să aibă si ei/ele parte de epifanii, feerii si dez-no-dă-minte euforice pe tema dată (si ne luată). Dar, ca de obicei pe Arca lui Goe, o goeletă a amânărilor si a speranțelor fără sfârșit, s-au resimțit anumite perturbații din realitatea nevirtuală (ba de la Ipotești, ba de la Melbourne) aduse la suprafața de unde gravitaționale (altă epopee neterminată – si se cam stie că de unde nu e nici Dumnezeu nu cere) așa că momentan, forțați de asemenea împrejurări vitrege, vom amână sine die deznodămintele anonimități, livrând în schimb mai multe detalii-surogat care să alimenteze intriga prozei scurte si nerăbdarea anonimilor aferenți. Oferim așadar, în schimb (schimbul 3) acest scurt intermezzo în care ne vom baza tot pe anonimi, dar nu pe iv si castan, ci, ca Lucian P., pe Niky Liviu & Flo. Dacă de la Liviu am șterpelit împrumut poz(n)a feroviară, de la amicul Florin luăm proza despre: Număratul de ouă. N-o luăm integral, ci doar atât cât să a-țâțe curiozitatea… doritorii de ouă, a, țațe etc, având posibilitatea să eșueze bine merci pe Lista Neagră pentru a continua lec-tura si galopul de sănătate în compania scriitorului Florin & Co. Chiar dacă respectivul scriitor n-ar niciun pic de talent literar (deh, dar din naștere via ADN), totuși are în posesie surse de date generoase si motoare de căutare eficiente care-i furnizează subiecte captivante si cu mare potențial literar-artistic. Cititorii care au un picuț de imaginație pot intui vizionar ce capodopere s-ar putea scrie utilizând ChatGPT si materialul documentar oferit gratis de către blogger-ul Florin cu avatar de câine. Bun:

Unu, doi. Unu, doi. Unii doar unul. Unii niciunul. Iar unii un coș. Dați mai puțin să s-ajungă la toți!

Cine-și mai aduce aminte de afacerea Jimbolia? Ehe! Unii nici nu se născuseră. Dosarul a fost clasat de procurorul Viorel Cerbu,  acum mare consilier la DNA, cu un palmares pe care-l bănuiți. Fiindcă nu vreau să insinuez nimic, fac doar un rezumat plus o înșiruire de personaje a marii afaceri.

Trebuie să vă aduc aminte și de Bancorex, fosta BRCE (de comerț exterior pe timpul lui ceașcă), aflată atunci sub controlul exclusiv Secu. Bancorex avea șef pe Temeșan, colaborator sau ofițer SIE. Bancorex a fost devalizată complet (vreo 3 miliarde USD), românii au plătit ani de zile acei bani, nimeni nu a pățit nimic.

Așadar, trei firme (Sfânta Treime) au luat bani de la Bancorex (pentru totdeauna) cu care au cumpărat peste 1.000 de vagoane (1994-1995) cu produse petroliere de la Ploiești, în scopul exportării lor în Serbia aflată sub embargo dictat de ONU. Acte false, trecere clandestină  a frontierei noaptea ca …, prejudiciul fiind de 800 milioane lei (probabil ar trebui evaluat la cursul USD de la vremea respectivă). Doar despre acest prejudiciu a fost dosarul (taxe vamale), nu și despre încălcarea embargoului ONU, contrabandă. Erau amestecați ofițeri SRI (șef Astaloș zis Măgureanu), CFR-iști, SIE, politicieni, polițiști, MI, etc. Au fost citați ca martori Văcăroiu, Tărăcilă, Novac (prim-ministru, interne, transporturi). Dosarul s-a închis după 14 ani, prin mai multe metode, inclusiv prescripție. Sunt atât de multe nume cunoscute implicate, încât aș putea umple două pag… etc, etc, etc…

Recomandam în subsidiar si Ninety-Five Senses dar si focalizare pe drăguța Australie unde vara e în toi:

micul Carlito

± anoNIMAtul

Iată-ne: mulțimea (ne vidă a) anonimilor… visători… rătăcitori… delăsători… cuprinși de gălăgie, pălăvrăgind aproape perpetuu, exaltați… captivi unei agitații browniene, în spațiul cvasi-infinit al realității (musai) virtuale, vorbind de zor… cu spor… cu zel… si haz… dar fără zeu si fără har, despre… nimic. Agonie si extaz. Cine, ce treabă să aibă… cu noi… doi…? Doi, zece, doi, zece, probă de microfon! 🙂

Căci da, da, da, cardinalul acestei mulțimi, categoric ne vidă (la vida loca), – dacă mai știi ce este cardinalul în teoria mulțimilor, – este minimum doi. Unele mulțimi pot conține doar un element, sau niciunul. Aceasta nu. Dacă unul dintre noi/doi pleacă… mulțimea se destramă… Anonimi ne putem fi doar unul altuia. Tu îți ești ție însuti persoană publică. Te știi, pe nume. Eu, la fel, mă știu, cu toate ale mele. Află prea-cinstit cititor citit si unic al Arcei lui Goe că se lucrează (zi si noapte) în notariate, la copiile legalizate ale certificatelor noastre de anonimitate… liber consimțită… prin care devenim juridic o uniune, o mulțime, o familie. Disfuncțională, distopică, dar totuși o familie. A se re-vedea fotografia de grup de mai sus în care sper că te regăsești. Dacă nu te regăsești, înseamnă că nu exiști, iar dacă te regăsești, atunci… tu știi ce înseamnă si rămâne la latitudinea ta dacă să deconspiri sau nu micul secret. 🙂

Cunoscătorii (printre care cu onoare presupun că te numeri) știu pe de rost care sunt, în Constituție, reperele valorice, morale de la baza eșafodajului: (b)Arca lui goE – b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fără de blog. Despre NIMIC! Eventuala prezență a unor neofiți în tranzit ne forțează la enumerare sumară:
(0) Dreptul la Nimic (a fi, a face, a spune nimic… sau… despre nimic. Dreptul la lene).
(1) Dreptul la Cuvânt (dreptul la deplină libertate de exprimare, dreptul de expresie, de impresie, dreptul la opinie, dreptul la replică, dreptul la joacă).
(2) Dreptul la Anonimitate (liberté, égalité, ebrieté… anonimité).

Sper dragă cititor citit si unic al Arcei lui Goe că nu vei fi ispitit să faci aceleași greșeli pe care le-au comis adesea împricinații aceia care, alegând explicit sau implicit, dar mereu „cu bună știință” să nu-si exercite vreunul sau pe toate dintre cele trei drepturi mai sus menționate, s-au dedat la mici mișmașuri, fie acuzându-mă (aberant) c-as încerca să le impunem tuturor, ca pe obligații, ori străduindu-se să încalce altora aceste drepturi, dedându-se la fel de fel de abuzuri si abateri de la deontologia HUVACA. Fă si tu ce poti, de ex.: Traieste!

Zice-se că toate lucrurile au început prin a nu fi. Aman, aman (un pictor). Si ființele… si ideile… toate… încep prin a nu fi. Probabil că singurele care nu s-ar încadra ar fi fiind, Nimicul, Dumnezeu si Anonimitatea. Despre cele trei principii care guvernează Arca lui Goe, am tot avut ocazia să vorbim si să ne războim, cu fel de fel de personaje, în fel de fel de ocazii si locuri, fără prea mult spor, fără succese notabile, si fără alte foloase în afara celor ontologice, fiind felul prin care Arca si-a „câștigat” existența efemeră (adică eternă). Dintre cele trei, cel mai mult s-a vorbit si s-a făcut caz despre… Nimic (preponderent in proza scurta si Povestiri de Nimic), iar cel mai puțin s-a pomenit si s-a explicat despre Dreptul la Anonimat si Anonimitate. Fără dreptul la Anonimitate, nici dreptul la Nimic (la Lene) si nici dreptul la Cuvânt (la Libera exprimare) n-au cum să fie depline (…).

You have the right to remain silent. Anything you say can be used against you. You have the right to talk to a lawyer for advice before we ask you any questions. You have the right to have a lawyer with you during questioning. If you cannot afford a lawyer, one will be appointed for you before any questioning if you wish. If you decide to answer questions now without a lawyer present, you have the right to stop answering at any time.

Dar teoria ca teoria. Practica ne omoară. Astăzi vreau sa aduc în atenție cazurile practice, concrete foarte asemănătoare si foarte deosebite a doi anonimi. Nu tu si eu, ci alții, cu totul alții: Iv cel Naiv si Castanman , doi ingineri cu talent literar:

Detalii despre cazurile celor doi anonimi vor fi adăugate, pas cu pas:

AICI: Va urma!

Apropo de doi, minimum doi, si doi in loc de unu, ambii anonimi: Doi bătrânei în parc, jucau șah si conversau. Unul dintre ei zice :
– Dacă ar fi să te mai naști odată, ce ai vrea să fi ?
– Păi eu ….. m-am gândit că aș vrea să fiu un pescăruș, să zbor. Dar tu?
– Eu… Eu aș vrea să fiu doi pescăruși, unul să zbor si unul să mă uit cum zbor…

Bibliografie facultativă (cvasi-interzisă), din care se pot afla lucruri interesante si detalii picante ale disputelor (uneori sângeroase) dintre personajele cu o mai mică sau mai mare notorietate publică si anonimi mai mult sau mai puțin sadea, in încercarea de a-i converti, dovedi, demasca sau elimina pe cei din „tabăra opusă„:

0) Inepuizabila josnicie a anonimatului. 1) A doua zi de 1 Aprilie – Demascarea d-lui G. 2) Despre autoamagire… 3) Pre-viziuni!… Pre-ziceri!… Pre-supuneri!… Pre-scrieri!… Precizari! – Post-ludiu. 4) Ce este GRESIT pe „forumurile virtuale” si nu poate fi reparat. 5) Ticăloşii de pe internet. 6) N.Anonimu – N.Manolescu.7) De ce nu-si fac persoanele publice bloguri anonime?

In măsura posibilităților si/sau la cererea publicului (interesat de cancan), voi oferi, în zona comentariilor scurte rezumate cu ideile si/sau cu întâmplările principale cuprinse în cele 8 repere bibliografice facultative (cvasi-interzise). Un exemplu extras din primul reper l-ar avea ca protagonist pe anonimul pro-DOC, care si-a conservat cu abilitate si talent starea anonima exact atât cât a fost nevoie, abandonând-o apoi, de bună voie si nesilită de nimeni, mult după spartul târgului, când aproape pe nimeni nu mai interesa. Iată:

Un anonim celebru pe vremuri: pro-DOC – aka Doina Popescu (nu Sorin Cucerai), a nu se confunda cu Doina Popescu Brăila si nici cu Doina Popescu Reșița (Gabriela Savitsky) – enigmă rezolvată tardiv cu poză:

LCFCD (85) – Se stie Totul. Ca să-mi pot asuma riscul noului (ah, gustul necunoscutului) ar trebui să-mi pot recâștiga anonimatul, si eventual să pot lucra cu zei noi, necunoscuți, care-nu-mă-știu. Ceea ce însă este, vai, imposibil. Despre mine se stie aproape totul. Adică totul. „As vrea să mă întreb cine sunt, ce vârstă am si de ce m-am oprit în fața acestei Arce, ca si când as cunoaște-o”.

Cuprinsul acestui pre/text despre g-astronomia anonimicitătii era, fusese, este, (fi-va?) în așteptarea detaliilor ilustrative în care, luându-i de un par exemplu pe doi vajnici cvasi-anonimi (si epopeile lor pline de peripeții) să dăm prilej (maieutic) de taină, de discuții, de de-zbateri, de hârjoane, musai ludice, de ceartă si gâlceavă, despre care este si care ar trebui să fie locul anonimilor si anonimicităților lor, printre notorii consacrați si alți pseudo-ne-anonimi, în mirifica lume a hiperspațiului de socializare virtuală. Dar, deh, nu fu să fie… Nu doar că nu se prea află mai deloc prin zonă (nici să-i cauți cu lumânarea, sau cu lumâ-nașterea mea verde ca Ubu Rex cu scene din Macbeth) actori potriviți pentru auto-distribuire în rolurile descrise mai sus, care să intre cu aplomb si dăruire în postura de anonimi, onanimi unanimi, notorii, consacrați, popor, târgoveți, gură cască, mă rog, opiniune publică, dar colac peste pupăză, si peste sărăcia lucie, s-au mai si interpus intempestiv, si niște mari titani ai notorietăților copleșitoare, precum Mihai Eminescu si Novak Djokovic, gata mereu să saboteze indolent eforturile noastre exegetice pe tema dată. Si dacă toate astea nu erau de ajuns pentru a compromite încordarea noastră anonimă, acum iată că avem si cireașa de pe tort, egală în efect cu bomboana de pe colivă. Ni se dedică (la cerere) o „odă” (odăiță), în care ne este înfierată abundența sterilă pe tarlaua producțiilor pseudo-literare din HUVACA, slujirea cu zel si abnegație a simfoniei nimicului, adică taman la ce-am ținut noi mai mult ca amor sacru. Ceea ce (firește) ne doare. Partea (cea mai) proastă în toată povestea asta este că „odăiță” ce ne-a luat la țintă cu rime naive, sapă insidios la temelia anonimității, pe care contam discret dar consistent, erodându-ne-o, șubrezindu-ne-o, scoțând-ne practic din anonimat, fiind semnată, doamnelor, domnișoarelor si domnilor, de o mare si cunoscută scriitoare (de cărți) (si nu numai), recte romanciera (gării), d-na Renata Carageani, si postată pe un cunoscut hub literar, cu mare vizibilitate publică. Adică că e clar, ne-am ars. Adio anonimitate. De acuma vom fi cunoscuți si recunoscuți în lume ca un cal breaz. Care d-l Goe? Va întreba vreun neavenit. Ei asta-i acuma! Cum care d-l Goe?, ăla pe care l-a luat în tărbacă scriitoarea Renata Carageani făcându-l de râsul gării si a minunatului public de pe peron, pentru luarea în desert a poeților De-atâta alb…. Totuși, chiar si așa, n-ar trebui să-i neglijam pe alde Iv cel Naiv si pe Castanman, ca confrați de suferință față cu cruda spoliere a fragilei anonimități din făptură. Bine că de atâta alb nu-i nici dracul chiar așa de fu-negru. 🙂

Pre-texte

În societatea modernă, a avea copii „per­fecți“ a devenit aproape o obsesie, părintele își proiectează asupra copilului toate ambițiile, visurile neîmplinite și uneori frustrările lui. Copilul trebuie să fie mereu un campion, mereu un câștigător, trebuie să fie mai bun decât ceilalți copii, nu doar la școală, ci în toate activitățile pe care le face. Fata mea, și cu mine, suntem într-un ringhișpil de cînd ne știm. Sau, poate, asta o fi fost căița ei, cea nevăzută, s-o fi născut Rada cu un ringhișpil cât o inimă de bob de mac în sprânceană dreaptă, i-o fi căzut în pătuț pe când își făcea primul somn, iar de-acolo l-am tot luat în palme când una, când alta și-am tot meșterit la caruselul ăsta și iată că sunt de-atunci douăzeci și doi de ani. Și fiindcă am intrat deja în anul cel nou, la toamnă împlinim douăzeci și trei. Am făcut acum al doilea revelion împreună, asta după o pauză destul de mare, de când era ea în clasa întâi – și-am dus-o în vacanța de iarnă la părinții mei – și până acum doi ani. De când era în clasa a opta, face revelioane cu prietenii ei, dar la un moment dat ne-am trezit că vrea cu noi, o mare, foarte mare surpriză. Sînt copil singur la părinți, fiind singura ființă supraviețuitoare dintr-un lung șir de sarcini pierdute de mama mea; „copil prețios”, spunea mama. În copilărie, eram in mijlocul multor veri, mătuși și unchi, dar mai ales bunici, bunicii materni cu care și locuiam și bunica paternă care deseori mă lua la plimbare în parc. Prin urmare, în cazul meu se valida proverbul care spune că e nevoie de un întreg sat pentru a crește un copil. Doar că natura, căci despre ea este vorba, nu poate fi privită prin filtrul acesta moralist, natura este impermeabilă în raport cu judecățile sau intuițiile noastre morale. În natură, rolul de părinte este asumat instinctiv și, de cele mai multe ori, categoric, fără așteptarea nici unei recompense sau recunoașteri din partea semenilor. A fi părinte înseamnă, pur și simplu, a fi în viață, a trăi. Dacă reușești să supraviețuiești și să atingi vîrsta maturității sexuale, o să devii părinte. Și vei oferi puilor ceea ce ai primit tu însuți, adică grija necesară pentru a putea ajunge, la rîndul lor, la maturitate și a se descurca singuri. Asta e tot. Lecția pe care copilul i-o oferă părintelui este la fel de neprețuită, am putea spune, ca și aceea pe care a primit-o el însuși și care l-a ajutat să devină om. Prin îndepărtare și deosebire, prin alegerile pe care le va face și care, uneori, îl vor transforma pînă la a deveni de nerecunoscut, copilul îi va arăta părintelui său că nu există destin. Sîntem liberi, fiecare dintre noi, să ne modelăm și să ne schimbăm pînă în ultima clipă de viață, cu condiția să ne măsurăm cu luciditate și să ne acceptăm așa cum sîntem. …pentru că asistăm la un aparent paradox: pe de-o parte, toată lumea „bună” se îngrijorează de pericolul populismului care pare să explodeze de-a lungul și de-a latul planetei, cu excepția sistemelor totalitare; pe de alta, aceeași lume „bună” pune umărul la stimularea acestuia. Prin lumea „bună” înțeleg în primul rînd formatorii de opinie – jurnaliștii și politicienii „responsabili” care, cu o inconștiență strigătoare la cer, se încăpățînează să promoveze dihotomia dintre „ei” și „noi”. De bună seamă, „ei” sînt ăia puțini și răi, iar „noi”, ăștia mulți și buni. De ce spun că paradoxul este doar aparent? Pentru că se explică simplu, printr-o mult prea răspîndită confuzie între contractul social și cel guvernamental, ceea ce nu face decît să le corupă pe ambele. Ca să vezi de unde sare iepurele filosofiei politice!

În Australia, o femeie de 62 de ani, care plănuia să aibă un copil prin intermediul unei mame-surogat, a obținut în instanță dreptul de a extrage sperma soțului care a murit subit în urma unui accident. Într-o lume în care nu mai contează nici viii, nici morții, totul e posibil. În 70 de țări, care adună la un loc mai mult de jumătate din populația lumii, vor avea loc anul acesta alegeri. Nu toate aceste state sînt democrații, nu în toate există opțiuni reale înaintea votului. Nu toate vor ține cont de voința oamenilor și nu toți cei aleși vor prelua puterea cu cele mai bune intenții. În globurile de cristal ale analiștilor se pot deja citi previziuni privind întoarcerea sau consolidarea unor personaje care nu și-au prea ascuns disprețul pentru reguli și norme. Modi, Trump, Aliev. Alegeți-vă neplăcutul. Probabil că cel mai important efect al exploziei rețelelor sociale este apariția unui nou tip uman, pe care, în lipsa unui alt termen consacrat cît de cît, îl numesc omul-facebook. Apărut încet-încet pe parcursul ultimelor două decenii, omul-facebook este un fel de excrescență high-tech a naturii umane apărută în urma contactului acesteia cu miraculosul Internet. Este un fel de hibrid, un fel de bastard născut din împreunarea vulnerabilității noastre vinovate de totdeauna cu obrăznicia pretins inocentă a virtualului cel nou.Ei bine, omul-facebookeste, pentru lumea reală, ceea ce este botul informatic pentru lumea virtuală – un parazit. Se lipește de tine dîndu-ți impresia că tu te-ai lipit de el și își împlinește existența de rețea din entuziasmul cu care îl susții sau îl urmărești. Nu zic să scăpăm de el, nu zic să facem curățenie în lumea noastră și să redevenim reali, cum eram înainte de „rețele”, că nu se mai poate. Dar să identificăm oamenii-facebook din lumea noastră și să îi tratăm ca atare, încă mai putem. Adulții obișnuiesc să se raporteze condescendent la joacă considerînd că această activitate este, prin natura și funcția ei, fundamental diferită de sarcinile „serioase” precum munca, școala sau temele. Prin urmare, joaca este considerată o distracție care nu are legătură cu realitatea pragmatică în care se desfășoară și se organizează viața matură. Multor generații li s-a spus că joaca este o recreație, un amuzament, în vreme ce școala este o datorie și munca este o povară. Copiii, însă, se dedau activității de joacă nu pentru că este ușoară și relaxantă, ci pentru că prezintă provocări fascinante. Trăim timpuri care permit o calitate a vieții cum nu a mai fost, pînă acum, în istoria omenirii. Știința, datorită cercetărilor sale, chiar dacă uneori poticnite, a dus la răspunsuri neașteptate, care au îmbunătățit înțelegerea funcționalității umane din perspectivă biologică, psihologică și socială. Un model multidimensional care aduce, în principiu, înțelegerea felului în care funcționează omul și a importanței dimensiunii emoționale și cognitive. Cu vremea, devii ceva mai temperat și mai sceptic cu ideile proprii, iar critica – dacă este necesară ori dacă merită făcută – o faci pe un ton ceva mai amical, ca să-i dai și celuilalt impresia că vrei realmente să-l ajuți. Unii vor zice că te-ai „înmuiat”, alții vor zice că ai devenit „mai înțelept”… Cunosc și oameni de o eleganță intelectuală rară, care (dacă ți s-a strecurat, cumva, vreo eroare pe undeva) îți arată că ai greșit, dar procedează într-o manieră foarte delicată. În consecință, nu te poți supăra pe ei nicicum. Natura este plină de ritmuri și tipare abia vizibile care dezvăluie o ordine și o regularitate subiacentă. Ritmurile și tiparele pot fi găsite în fiecare aspect al vieții și ajută la definirea experienței. Oamenii intră în contact cu ritmul inimii mamei înainte de a se naște. Ei se înscriu într-o ordine generațională și parcurg etape de dezvoltare specifice. Tiparele rezonează în mod direct cu corpul prin diferite ritmuri și repetiții și servesc ca o formă de comunicare nerostită. Viața este plăcută pentru că omul este fericit și nu invers. Fericirea este determinată de ocuparea completă a locului care reprezintă propria individualitate, propria unicitate, adică de atingerea întregului potențial. Asta nu înseamnă că omul fericit trebuie să fie special. Înseamnă doar acceptarea realității că fiecare persoană este unică. Ieșirea dintr-o funcționare mentală după tiparul „totul sau nimic” deschide șansa de a experimenta plăcerile vieții și poate face din călătoria propriei vieți o bucurie plină de însemnătate. Una dintre mantrele literaturii motivaționale cu care sîntem asaltați în mod constant astăzi este ideea că putem oricînd să ne reinventăm, să ne schimbăm din temelii, cum s-ar spune, păstrîndu-ne, în același timp, identitatea. Cu alte cuvinte, că putem să ne schimbăm fără să ne schimbăm prea mult! E o idee fascinantă și totuși greu de urmat în viață din cauza aparentei sale neverosimilități. „Nu mă pot schimba radical fără să mă pierd pe mine însumi!”, ne șoptește spiritul nostru critic de îndată ce o auzim. Sau, uneori cu și mai mult aplomb și chiar puțină erudiție, „oamenii nu se schimbă niciodată în identitatea lor profundă, se schimbă doar obiceiurile și rutinele pe care le urmează!“.Sau, ca să folosim o expresie aproape tocită de atîtea utilizări, să ne desăvîrșim, să încercăm să devenim tot ceea ce am putea să devenim. Abia atunci reinventarea de sine are șansa de a merge pînă la capăt, pînă acolo unde vom fi priviți cu uimire nu doar de către prietenii sau cunoscuții de odinioară, ci chiar de către noi înșine. Căci nu este nimic mai miraculos în viață decît să ajungi să fii ceea ce ai visat tu însuți să fii. Dintotdeauna, cunoașterea și inteligența au fost asociate cu lumina. La Platon, filozoful era cel într-adevăr capabil să vadă esențele ori ideile; el era cel care reușea să iasă din peșteră, avînd acces la lumina soarelui. La Aristotel, intelectul activ era asemănat – în procesul de cunoaștere – cu lumina care se revarsă asupra lucrurilor. Chiar și în reprezentările moderne din desenele animate, cînd cuiva îi vine, în sfîrșit, o idee importantă ori salvatoare, i se aprinde îndată un beculeț. Se mai spune că lumina filozofiei (lumina rațiunii prin excelență) este rece, în timp ce lumina specifică altor moduri de cunoaștere este caldă (din cauza emoției). Evident, necunoașterea, ignoranța, prostia au fost asociate dintru început cu întunericul. Din punct de vedere biologic, un aspect evident al complexității microcosmosului, al corpului uman, este numărul enorm de celule din care acesta este compus. Așa cum a arătat un studiu apărut anul acesta, doar sistemul imunitar e compus, în medie, din aproape două trilioane de celule. Cele mai numeroase celule din corp nu sînt însă nici măcar umane. Pe lîngă cele vreo treizeci de trilioane de celule umane, în diverse locuri din corp, precum în intestin sau în piele, locuiesc cam treizeci și opt de trilioane de microorganisme, din care majoritatea sînt bacterii. Aceste microorganisme sau microbi formează microbiota, numit uneori și „organul ascuns”, de a cărei bună funcționare depind și celulele umane.        

„Textul se intoarce asupra sa
si incepe sa se citeasca pe sine
se descifreaza incet, patrunde in adancul sau
cu sfiala, zambeste, scoate un tipat de uimire
pe masura ce textul se citeste pe sine
el se intelege pe sine
si dispare incet din univers
textul se opreste o clipa, se uita in spatele sau
la cele citite: nu vede decat
o dara alba si subtire care la randul ei
se topeste in cenusa deasa a zilei
ai sa dispari, ai sa dispari pentru totdeauna
urla cuvintele care au mai ramas necitite
n-are nici un rost sa dispari
ii sopteste textului
duhul textului, speriat, zbarcit ca o lamaie
dar textul ranjeste groaznic si din nou se arunca asupra sa precum gandacul asupra firimiturii de paine textul se indarjeste, patrunde in propriile sale maruntaie inghitindu-le cu urlet din aceasta patrundere nu ramane decat nimicul – alunecos si rece”
(Poemul care se citește pe sine, de Matei Vişniec, care-i si el născut în ianuarie… hai sus, hai sus, hai sus
si care mai zice că: „Poezia a fost iubita lui, amanta lui, patria lui, grădina lui secretă, limba lui secretă, refugiul lui, bătălia lui cu el însuși, si cu lumea.” )
zice că a fost, nu că este, c-ar fi… stai jos, stai jos, stai jos!

Aplauze pentru Poet: Mihai

Tot despre Mihai si-au amintit si Liviu: 15 Ianuarie – Mihai Eminescu: Peste vîrfuri, si Suzana: Jurnalul unui Acum (23) – Cu ochii pe Eminescu! , si conul Dorin (Asediul)… si alții…

Update: Înainte de a ne întoarce plenar la anonimitate, la anonimi si anoninole, cred că, în liniștea cuminte lăsată în urmă de aplauzele noastre pentru poet, în zilele Eminescu, ne-ar putea prinde bine să intram în atingere si cu alte câteva încordări ale unor contemporani de-ai noștri care au ales să-l amintească pe poet si/sau fenomenul generat de existența si creația sa:

Eminescu şi Slavici, prieteni din studenție. Ce spunea celebrul scriitorul despre marele poet

Figurile politice satirizate de către Eminescu în Scrisoarea a III-a. Poezia a stârnit revoltă la Junimea.

Căsătoria lui Mihai Eminescu cu Veronica Micle, zădărnicită de două ori de către Titu Maiorescu.

Ieminescu.

Aplauze pentru Poet: Ion

Aplauze pentru Poet: Emil

Azi e si sfântul Emil, brumarul:

Dacă tot s-a născut de 1 Ianuarie, poetul a compus si-o Sorcova (a doua) pescuită de la Liviu.

Sorcova, lebăda,
Crinul și cu mazărea
O cană
Hotărîtu-s-au să fie
Prieteni buni de hardughie
Camarazi la cataramă
Și-o iubeau pe-aceași mamă
Ce le da voie s-o umble
Cînd făcea vesele tumbe
Și șpagate/Aromate
Și podu-n călcîi și-n coate!
La mulți ani cît se mai poate
Aspira la voluptate!!!” (Emil Brumaru)

Iar celor blazați, resemnați, imunizați sau abrutizați în față poeziei, pe care nu-i mai mișca versul, rima, ritmul sau metafora, preferând să facă aluzii cuminți despre „dulci fetițe”, le putem recomanda să „descopere” acea parte a operei poetului care „acoperă” bine, într-o manieră penetrantă, genul acesta al nevoii de emoții… așa mai fruste si/sau mai brutale. Curajoșii care se încumetă pot viziona pe propria răspundere o colecție de poeme, special selectate pe blogul său de către Gelu Diaconu: AICI – Atenție! – Poeme de Emil Brumaru cu limbaj licențios! Accesul interzis Olgăi si pudibonzilor. 🙂