LCFCD (106) – Lumini peste tramvaie

Lumea cum fu ?! Cam da!

… Luna de dar / De-ale lui Rogobete …​

pre-Text: Lume, lume… Hello world! Rebeliunea minerală: Dilema lui 2014: Supervieţuim, sau nu supravieţuim. – Yahoo, yahoo, copii şi fraţi staţi puţin şi tot uraţi La anul şi la mulţi ani ! – Intimă gândirii/simţirii, rostirea se ridică din banalitate prin magia metaforei, făcând să sclipească percepţia unui înţeles fără cuvânt, o semnificaţie de neatins, fără semn, un spirit fără trup. Ca-n „temniţa libertăţii”, maslul celor trei mari credinţe orientale, a celor trei crai de la răsărit, din care metafora magică a descătuşat steaua creştinismului. Crăciun a-nviat ! – „In realitate exista o Infiit-ate de Infinit-uri, de Infinit-uri, de Infinit-uri,… si asa mai departe la Infinit. „: Infinit plus infinit fac tot infinit. Unic! – „Ajunseşi la vorba mea / prefăcută / ea glumea/ Ai crezut că plouă soare / c-a dat iarba pe răzoare / că alunu-i tot un cântec / astea-s vorbe şi descântec / Ai pornit spre lunci şi crâng / dar pornişi cu cornul stâng / melc nătâng / melc nătâng. ” (din memorie, Ion Barbu) – Unic fiind infinitul şi părţile ne/cuprinzându-l, numai în absurd comparându-le, s-ar putea spune că, doar eliberându-te de iluzia libertăţii, poţi fi mai liber, ca parte, decât întregul. Mai … exact, infinit fără infinit fac tot infinit.

O fotografie echi-valenta cu o mie de cuvinte ! (dar care or fi alea?) Numai nebunii sunt liberi, pentru c-au evadat din captivitatea mentalităţii. – Ritmuri, măsuri, armonii, compoziţii: muzica este organizare, politică pură. Gamele cu trei, cinci, şapte şi douăsprezece note au secondat marile mutaţii sociale, atonalismul şi progresivismul ţin de principiul indeterminării. Lumea prin toate părţile, (până şi prin antimateria pauzelor) şi în întreg îşi face concertul…. pithagoreic. – Entităţi ale conştiinţei colective tribale – unele cucăind, altele reanimate de haita familială – se-ncaieră cu cele sociale, şi nu pentru c-ar fi rele sau bune, ci mai bune – zic ele -, superioare, în hărţuiala globalistelor de ultimă oră, liberaliste până la intransigenţă, ca să le personificăm ba în îngeri, ba-n demoni, după cum le întrezărim în ceaţa mentală, aşezată sau spuberată, a curenteleor ideatice de pe-acolo.

Text: Loc pentru explicatii inventive: Ordinul de mărime se… execută, nu se discută. Dacă s-ar putea argumenta şi cu intuiţiile, Vedele s-ar academiza. Că-i unitate spaţiotemporală, că-i spiritualomaterială, cândva-cineva a mai spus în viitor că nu-i glumă cum gândim: n-om îndoi furculiţe cu mintea, dar timpul l-am îndoit după cum am gândit spaţiul. Aveam neuroni şi sinapse, dar fără curent – timpul şi spaţiul bălteau, stau, nu erau. (Reprezentările lor !) Ciclitatea diurnă – că, de, fiat lux ! – a inventat roata, Pământul tipsie şi timpul care se roteşte într-un eternell retour, care mergestă ciclic. De la săgeata giroscop a gândului analogic la discursivitatea logică, doar un epsilon de 0,00000000…. Menhirul, obeliscul şi timpul săgeată au ţâşnit din acelaşi gând. Punct-cerc-vector: ce curbură! – Ăla cu madlenele n-are, că l-a pierdut, „Timpul” dlui. Solomon Marcus s-a epuizat… – Bergson s-o fi întrebat, cât timp trece de la un fel de timp la altfel de timp ? – Şi totuşi, întunericul rămâne, câtă vreme continuumul mental al observatorului poate iluziona discursivitatea temporalităţii şi însăşi realitatea, în care, odată ce lungimile pot fi exprimate în unităţi de durată, (secunde, minute, ani şi parseci), nu mai poţi identifica nici ce-i una, nici cealălaltă. Ori, asta nu-nseamnă, că nu există nici una, ci, mai curând c-ar fi, ambele, altceva.

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)