LCFCD (103) – Barca

Lumea cum fu ?! Cam da!

… Malul …​

pre-Text: Lume, lume… Hello world! De-atitea nopti aud plouind, Aud materia plingind… Sint singur, si mã duce un gând Spre locuintele lacustre. Si parca dorm pe scânduri ude, In spate mã izbeste-un val – Tresar prin somn si mi se pare Ca n-am tras podul de la mal. Un gol istoric se intinde, Pe-acelasi vremuri mã gasesc… Si simt cum de atita ploaie Pilotii grei se prabusesc. De-atitea nopti aud plouind, Tot tresarind, tot asteptind… Sint singur, si mã duce-un gând Spre locuintele lacustre. LACUSTRA in ORIGINAL

O fotografie echi-valenta cu o mie de cuvinte ! (dar care or fi alea?)

Text: Loc pentru explicatii inventive: Ce fericiti erau (pe vremuri) romancierii… De exemplu Hemingway, båtrânul Hemingway si marea sa, nesfârsitå. Si ce liberi! Nimeni nu-i încercuia, in afara universului intreg. Nu tu constrangeri, nu tu asteptari (straine)… Doar tu, båtrânul pescar Santiago, pierdut in imensitatea oceanului (de cuvinte)… marlinul urias si rechinii, fara (alti) spectatori, fara martori, fara public, pe o scena infinita… Unde s-au dus toate astea? S-ar mai putea oare recupera ceva, cândva, din acea stare de gratie divina a romancierului solitar? De mers, mergem in directia cea buna. Cu exceptiile de rigoare, dar si acelea pasagere, trecatoare, din ce in ce mai rare… amortizandu-se spre necesara uitare… 🙂

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (102) – Barca

Lumea cum fu ?! Cam da!

… Balta …​

pre-Text: Lume, lume… Hello world! Un Diţă lipseşte, Cin să dea la peşte? Lac să fie (oare)? Nu, căci nicio broască Nu se mai adună Pe această dună, Să ne cânte-n strună, niciun mormoloc Pe acest loc, vid şi nu fetid, dar de sine însuşi fiind un pic avid, însă şi sătul (ca şoarecele-n pătul) Si niciun guvid, Sau vreo mierlă umilă să-şi plângă de milă… cu gând la potop, căci la îmbarcare dl.Goe a pus stop, tuturor şi la fiecare, faur sau centaur, ca o taină mare, dar fără sforţare, c-o rază de soare. fără nicio boare, cin să fie oare? câine sau balaur, Un Diţă lipseşte, ca să dea de peşte… peştera de aur, Pe acest coclaur.

O fotografie echi-valenta cu o mie de cuvinte ! (dar care or fi alea?)

Text: Loc pentru explicatii inventive:   …si pe post de Maica Tereza, Gabriela Firea… po-veste ab-surdă: cică a fost odată ca niciodată, pe arca lui goe, un spad-asin, care în loc să a-plice pe loc tactica cavaleriei ori a calului pur-sânge, sau sa dea bir, la birt, cu fugiţii, a decis să aplice strategia o-mului care s-a întalnit cu ursul. Ca să-l verifice, ursul nici nu l-a mirosit, nici nu i-a luat pulsul (nici piuitul), ci, procedând ca un pro-fesionist, i-a ridicat o pleoapă şi i-a băgat în ochi o luminiţă. S-a produs o licărire. Spad-asinul nostru s-a ridicat aşa ca Lazar (lă-zărire) şi a dispărut, în zare, de la faţa locului, precum sinonimul în ceaţă, cu o viteză mai mare decât a luminiţei în vid, în-călcând pre legile fizicii con-temporane şi pre-legerile în vigoare, ajun-gând (cu gândul şi cuvântul) cine ştie unde, azi aici, miercuri la Ploieşti. In acest fel simplu, s-a reuşit sabotarea definitivă a clamatei libertaţi absolute de exprimare pe Arca lui Goe, vădindu-se tot-odată adevarata natura a acestei arce, care, în mare secret Polichinelle, promovează totalitarismul de avangardă şi limitarea absolută a posibilitaţilor de exprimare şi/sau dez-inhibare, la mamiferele cu urechi. Se ştie că singurele mamifere fără urechi sunt cârtiţele, care mai sunt şi oarbe şi mute şi (pe deasupra) mai şi fac muşuroaie, fiind (şi) aceasta o formă de exprimare liberă, pentru care nu s-au gasit încă metodele potrivite de contra-carare în cărare, pe Arca lui Goe. De fapt nici măcar nu e prea clar dacă toate mogâldeţele din potecă, de pe punte, sunt sau nu sunt muşuroaie şi dacă există sau nu canale sub-terane sub-versive pe sub-solul Arcei lui Goe, care să con-ducă până la DNA pe peronul unei gări mici din Paşcani ori Petrila. Si şi la Vama Veche sezonul este închis(tat). Si-am încalecat pe şa or ma şi v-am spus po-vestea aşa şi aşa, căci îmi place să făt frumos din lacrimă. (autor anonim, eu, tu şi Ovidiu) Atenţie, aceasta (de mai sus) este o ficţiune. Orice asemă-n-are (n-are) cu situaţii din realitate este absolut întâmplăt-oare (oare) şi orice asociere cu persoane fizice sau juridice este ne-a-venită şi făcută de personaje pe propria răspundere. Să nu ziceţi că nu v-am spus.

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (101) – Un pensionar, neamţ

Lumea cum fu ?! Cam da!

… neam-ţu germa-nu ţiganu  …​

pre-Text: Lume, lume… Hello world!

O fotografie echi-valenta cu o mie de cuvinte ! (dar care or fi alea?)

Text: Loc pentru explicatii inventive:

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (100) – Cuplu de acum… 100 de ani

Lumea cum fu ?! Cam da!

… necunoscut(ii),  doi intr-unul…

(iata un cuplu, ai putea fi tu)​

pre-Text: Lume, lume… Hello world! Insul (trup, minte si suflet), de nebuna voie si silit de intregul Univers, consimte sa intre in cuplu (h-ora in doi), formand o noua entitate (mai mult sau mai putin) unitara si distincta, un alt Unu, care se întrupeaza din Doi. Un Unu cu corp, biografie si mare interioara, distincte, cumva, de suma acelorasi elemente ale celor care compun si constitue cuplul. Cuplul (celula de baza a societatii) este prima forma a terapiei de grup (avand ca scop vindecarea insului de singuratatea sa).

O fotografie echi-valenta cu o mie de cuvinte ! (dar care or fi alea?)

Text: Loc pentru explicatii inventive: Si daca in episodul trecut, pierduti, printre altele, in discutii sterile despre obligativitatea vaccinarii, n-am reusit sa incropim onest, un triptic din snoave cu tâlc despre corp, biografie si marea interioara, si despre cum se leaga si se dezleaga ele unele de altele (macar in interiorul unei zile), apoi ce sanse ar fi fiind sa reusim (in scris) ceva mai mult despre acest Unu (din Doi)? Despre corpul, biografia si marea interioara, puse in comun de barbat si femeie.  Foarte putine sanse sa avem pana la sfarsitul zilei o poveste din cuvinte despre: O zi la intamplare din viata unui cuplu oarecare (rezumat) O zi din viata unui cuplu dureaza circa 24 de ore. La ora zero de obicei cuplul (nu) doarme. La ora 24 la fel. Ziua cuplului se petrece (pr)intre (ne)somnuri. Compunerea este alcatuita din trei parti (Corpul, Biografia, Marea interioara) si un epilog. In prima parte… …caci ziua trece repede (intr-o clipa) purtandu-ne mai departe… Poate insa ca (aproape sigur), odata infiripata (in mintea oricarui martor), aceasta idee de compunere va genera atentie si evenimente in marea (sa) interioara, nascandu-se astfel, acolo, o poveste eterica, volatila, despre o zi din viata unui cuplu oarecare, intamplator al celui care te contine (rezumat) – pictura dupa model (observam si (ne) recream). Sa uram fiecaruia spor, atentie si inspiratie.

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (99) – Marea dinlăuntru…

Lumea cum fu ?! Cam da!

… cui va  …​

pre-Text: Lume, lume… Hello world! Marea dinlăuntru (original în spaniolă Mar Adentro) este un film spaniol din 2004, scenarizat, produs, regizat și sonorizat de Alejandro Amenábar. Filmul a fost premiat cu Oscar la categoria Cel mai bun film străin. Filmul este bazat pe povestea vieții lui Ramón Sampedro, un spaniol, mecanic de vas, care a luptat 28 de ani pentru dreptul la eutanasie. Ramón este paralizat de 27 de ani în urma unui accident suferit pe mare și este îngrijit de familia sa. Unica sa dorința este un sfârșit demn. Filmul explorează relația lui Ramón cu doua femei: Julia, avocata care îl susține în lupta cu autoritățile pentru a-și sfârși viața și Rosa, o femeie din același sat, care încearcă să îl convingă că viața merită totuși trăită.

? Desigur ca fotografia aceasta poate aparea (oarecum) off topic, referindu-se mai degraba la Lumea cu nu mai fu… (ci cum ar fi putut sa fie) dar, mai in profunzime, prin insasi existenta ei, fotografia, denota totusi anumite esente ontologice al lumii cum fuse…

Text: Loc pentru explicatii inventive: O zi la intamplare din viata unui anonim oarecare (rezumat) O zi din viata unui anonim dureaza circa 24 de ore. La ora zero de obicei anonimul doarme. La ora 24 la fel. Ziua anonimului se petrece (pr)intre somnuri. Compunerea este alcatuita din trei parti (Corpul, Biografia, Marea interioara) si un epilog. In prima parte… In afara zbuciumului cvasi-aleatoriu care genereaza zgomotul de fond prezent in mintea fiecaruia (precum valurile pe suprafata oceanului), alcatuit din mici ganduri razlete, inconsistente si repede trecatoare,  aflate intr-o perpetua si (adesea) obositoare miscare browniana, in marea interioara a fiecaruia se mai afla si alte curgeri, mai la suprafata sau mai in adancuri, mai consistente, care se consuma acolo, in abisurile imaginatiei, invizibile spre afara.  Aceste monologuri interioare pot fi expresia unor simple extensii ale preocuparii insului pentru corpul si/sau biografia sa, adica pentru fiinta biologica si/sau pentru cea sociala, dar pot fi si expresia unor abstractiuni mai profunde care nu deriva nici din relatia pe care o are insul cu trupul sau si nici din interactiunea directa cu mediul inconjurator imediat (fizic sau social). La unii, ponderea acestui gen de abstractiuni poate fi extrem de redusa, dandu-li-se astfel o alura practica si pragmatica. Ei (oamenii fara meta-fizica) se identifica destul de precis cu ceea fac, spun sau li se intampla in aria vizibila, masurabila, evaluabila, inregistrabila a existentei lor (ceea ce nu inseamna ca existena le este musai saraca si/sau precara, nici in acord cu propria perceptie, nici cu cea a posibililor spectatori).  O zi din viata acestui gen de om are, in principal, o singura varianta (indiferent de cat de captivant ar fi fiind filumul/povestea care s-ar putea realiza pe baza respectivelor intamplari). La extrema cealalta se afla oameni (visatorii) care consuma din abundenta timp, energie si imaginatie cu lucruri destul de nepractice, indepartate de ceea ce le suporta existenta cotidiana, direct observabila (ceea ce nu inseamna musai ca existenta le este bogata sau incarcata de vraja si stralucire, in absolut sau in acord cu propria perceptie). Oameni prosti, banali, marginiti, sau dipotriva scanteietori, captivanti, spectaculosi, pot exista in egala masura, atat printre cei extrem de pragmantici, cat si printre cei foarte visatori, ca si printre ceilalti, cei (mai) multi care sunt, in fapt, rezultatul unui amestec ale celor doua tipologii extreme, dupa dozaje foarte variate. Ceea ce este oarecum interesant, in cazul visatorilor care-si petrec mult timp sau traiesc cu mare intensitate in universul interior (spiritual ?!), departe de lumea dezlantuita de afara,  este faptul ca istoria unei zile oarecare din viata acestora poate avea o multime de variante. In functie de poarta de intrare in ziua respectiva poti ajunge in locuri extrem de diverse, sub-colectii ale unui infinit mai mare decat infinitatea numerelor reale (care si aceea este mult mai mare decat s-ar putea crede la prima vedere). In tot cazul cu cat mai visator este un ins, cu atat mai dificil ii va fi sa compuna si sa exprime in cuvinte (numarabile) varianta exhaustiva a povestii unei zile din viata sa. Cei cu talent la literatura vor reusi sa decupeze ceva finit si inchegat din infinitul acelei zile si sa-l redea in proza sau in versuri. La urma urmei, orice poezie nu-i decat un rezumat extrem al unei zile din viata poetului. Ce se intampla cu ceilalti, visatorii fara talent sau fara apetit literar (artistic in general, caci din acest punct de vedere tot ceea ce reda experinta spirituala este arta, fie ca este vorba despre filozofie, stiinta, sau mistica),  sau care nu-si gasesc spectatori potriviti cu pseudo-talentul lor de povestitori, petrecandu-se solitar in matricile lor labirintice interioare, nu se stie si nu vom sti-o poate niciodata.  Dar iata ca vorbim deja despre lucruri care sunt ca si cand n-ar exista si care prin urmare nu exista. Ceea ce inseamna, asadar, ca suntem on topic pe Arca lui Goe, vorbind, ca de obicei, despre nimic, cu nimeni. Personajele de fata se excluzand-se, bineinteles, din discutie. De la sine. 🙂

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (98) – Povestea corpului

Lumea cum fu ?! Cam da!

… cos-mic …​

pre-Text: Lume, lume… Hello world! Daţi-mi un trup, voi munţilor Numai pe tine te am, trecătorul meu trup, şi totuşi flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete, căci lutul tău slab mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet ce-l port. Daţi-mi un trup, voi munţilor, mărilor, daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia în plin! Pământule larg, fii trunchiul meu, fii pieptul acestei năprasnice inimi, prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc, fii amfora eului meu îndărătnic! Prin cosmos auzi-s-ar atuncea măreţii mei paşi şi-aş apare năvalnic şi liber cum sunt, pământule sfânt. Când as iubi, mi-aş întinde spre cer toate mările ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi, spre cer, să-l cuprind, mijlocul să-i frâng, să-i sărut sclipitoarele stele. Când aş urî, aş zdrobi sub picioarele mele de stâncă bieţi sori călători şi poate-aş zâmbi. Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup. (LB)

Text: Loc pentru explicatii inventive: Majoritatea imaginilor postate in Sezonul al-VII-lea al Arcei lui Goe (si cea de fata nu face exceptie) au oferit, cu mare generozitate, multiple deschideri pentru felurite comentarii si adugiri, prilejuri de vorba si de luare-aminte. In genere aceste oportunitati n-au fost onorate, fiind ratate cu brio, in acord cu specificul Arcei, indeobste prin contributia substantiala a amfitrionului dar si a vizitatorilor (pe care n-as indrazni sa-i numesc si „cititori”). Totusi,  potentialul acestor imagini ramane nealterat, astfel incât, cel putin in mod ipotetic, unii martori intamplatori ar putea beneficia (candva, oricand) de acest potential, fie devenind contributori expliciti, care-si vor fi traducand impresiile in comentarii (postate aici, ori aiurea, ori plasate intr-o conversatie oarecare), fie lasandu-se pur si simplu purtati de propria imaginatie, dincolo de imaginile ratacite aici,  in universul proprilor gânduri potentiale. Totul atarna exclusiv de susceptibilitatea magnetica a fiecaruia,  de potriveala accidentala care-l poate face sa intre in rezonanta cu una sau cu alta dintre perspectivele pe care majoritatea imaginilor postate in Sezonul al-VII-lea al Arcei lui Goe (si cea de fata nu face exceptie) le-au oferit, cu mare generozitate. Oricum universurile interioare pot fi infinit mai vaste decat suma lucrurilor care compun biografia unuia sau altuia. Povestea corpului, biografia si universul interior sunt sfanta treime care confera fiecaruia dintre noi unicitate. O unicitate rapid trecatoare spre zeroitate, ce-i drept, precum cea a lui Vladimir Komarov, primul om cazut din Cosmos, dar oricum unicitate. (P.S. Numai arareori sfânta treime, mai sus pomenită, denota echilaritate. Majoritatea dintre noi suntem in posesia unor triunghiuri foarte oarecare, care mai ascutitunghice, care mai obtuzunghice, in functie de ponderea pe care sinele nostru, ori intamplarea, o acorda corpului, biografiei sau universului interior . Tu cum stai? Ce e mai importatnt pentru tine? In ce investesti cel mai mult? )

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (97) – Iata un om

Lumea cum fu ?! Cam da!

…  ai putea fi tu …​

pre-Text: Lume, lume… Hello world! Una antrop-olog desprinde dintr-o lectura a sa o definitie a omului: „Omul este animalul care spune povești„, accentuand astfel partea frumoasa  a acestei dimensiuni a fiintei umane, care fiinta este ahtiata dupå fictiune, ocupandu-se obsesiv cu crearea si colportarea feluritelor feluri de fantezii (care-i dau prin cap, posedandu-l). Chiar si cand nu deschide gura (vezi figura alaturata), omul degaja fictiune, universuri paralele, inchipuiri, naluciri, vedenii, lumi imaginare, fortate sa intre in relatii complexe cu inaccesibila realitate (cu Universul dat), in care omul ar fi fiind, chipurile, integrat deplin. Obsesia maladiva a omului pentru basme (si minciuni), din postura sa de creatura nemântuitå, aflata in conflict ireconciliabil cu realitatea / adevarul (?) (via conditiei umane) genereaza  miriade de mini-mituri, care in armonie cu „morala”, care in contradictie abrupta cu aceasta. In functie (si) de cum percep „martorii” fiecare poveste in parte, fiecare fictiune cu care intra accidental, dar inevitabil, in contact.

Imaginea de mai sus este un instantaneu in care a fost surprins, din întamplare,  cel care isi aducea odinioara aportul pe Arca lui Goe, sub misteriosul pseudo-nim(b) de Polichinelle.

Text: Loc pentru explicatii inventive: Aici ar trebui sa propunem o fictiune inventata de noi insine, ca exemplu ilustrativ, caci vorba aia, teoria ca teoria, dar practica ne omoara. Sa vedem daca inspiratia ne va aduce ceva (cat de cat) din universurile nevazute, in timp f-util. Iar daca nu, descurca-te si tu martore cum oi putea, pe cont propriu, caci esti om, nu? Creator si colportator de fictiune. Bagå!

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (96) – E cineva impotriva…

Lumea cum fu ?! Cam da!

…  in unanimitate? …​

pre-Text: Lume, lume… Hello world! Acum pare incredibil ca pana nu demult, mai mult de jumatate din populatie nu avea drept de vot. Dar si azi exista multe lucruri care ar trebui sa se manifeste liber, firesc si care sunt blocate de prejudecati, inertie si ineptii. Aceste blocaje vor aparea ca incredibile candva, la un moment dat.

Text: Loc pentru explicatii inventive: In Arabia Saudita (in secolul al-XXI-lea) femeile „se lupta” sa capete dreptul de a conduce masini. Ma rog si noi credem ca soferii de sex feminin sunt periculosi, dar totusi ceea ce se intampla in lumea musulmana, desi pare de domeniul fanteziei, reprezinta o crudå realitate. Sa vina va rog antropologii sa explice pe înteles cum s-a ajuns la asemenea aberatii si cum de se perpetueaza.

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (95) – Poker cu generali

Lumea cum fu ?! Cam da!

… în rezervå …​

pre-Text: Lume, lume… Hello world! Despre Gubernia Taurida numai de bine. Istorie zbuciumata. Si nici cu pre-istoria nu sta prea bine.

Text: Loc pentru explicatii inventive: In mod normal teritoriul Crimeii ar trebui acordat Republicii Moldova in compensatie pentru sudul Basarabiei, mai putin Sevastopolul care ar trebui acordat Romaniei in compensatie pentru insula Serpilor (pentru Tezaur, pentru Bucovina de Nord, si pentru multe altele pe care le-au sporit d-lor). Nu?

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (94) – Omul la arat

Lumea cum fu ?! Cam da!

… Aråturi de toamnå …​

pre-Text: Lume, lume… Hello world! Un cercetator de la Oxford spune ca extraterestrii arata la fel ca oamenii. Iata o afirmatie extrem de hazardata (ca sa nu zicem de-a dreptul stupida), pusa cam cu de-a sila in gura „cercetåtorilor britanici”. Probabil ca fotografia alaturata nu a fost facuta pe Pamant, ci pe o alta planeta (mai mult sau mai putin similara) unde extraterestrii, adica specia dominanta arata ca oamenii, in timp ce boii lor nu, ci foarte diferit, semanand mai degraba dinozaurii de pe la noi, niste boi primitivi, fosile vii. Cert este ca din doua una, ori solul acelei planete este mult mai dur decat pe Pamant, ori extraterestrii folosesc supradimensionarea utilajelor agricole fara sa-si dea seama.

Text: Loc pentru explicatii inventive: Precum multi alti gânditori (dintre contemporanii nostri si dintre inaintasi), ne intrebam si noi daca or exista sau nu extraterestri in Univers, adica fiinte inteligente (semeni ai nostri intru ratiune). Si daca da, or exista printre ei unii mai inteligenti decat homo sapiens? Mult mai inteligenti? Sau daca nu mai inteligenti (ci la fel de sau mai prosti), macar  or exista unii mai avansati din punct de vedere tehnologic? Asa ar fi normal. S-ar putea observa o analogie cu o situatie care ne este familiara. Uite, bunaoara noi romanii suntem muuuult mai inteligenti decat alte natii (hai, hai ca nu-i rau ca-s mai hot ca tatal meu), reusind mai mereu sa ne descurcam fara probleme si sa-i infruntam pe cei mai avansati tehnologic incepand cu Dariu al lui Istaspe, si continuand cu romanii, otomanii, slavii, americanii si care or mai fi, supravietuind cu brio fara tehnologie avansata, descurcand-ne admirabil cu istetimea pura.  De doua mii si ceva de ani. De-asta nici n-ar trebui  sa ne temem de civilizatiile extraterestre hipe-avansate din punct de vedere tehnologic. Nu ne fac ei pe noi cu asa ceva.

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (93) – Bărbaţi de succes

Lumea cum fu ?! Cam da!

… cu femei în spate …​

pre-Text: Lume, lume… Hello world! In 1930 Tagore si Einstein (doi laureati… cu inclinatii spre filozofie) s-au intalnit si au avut o… discutie in forma de (pseudo)dialog, o con-versatie (la) catedrala, castigata, dupa parerea noastra, de catre Einstein, la puncte, chit ca prin con-sens general, ideea de con-fruntarea intre cele doua spirite a fost escamotata abil (deturnandu-se astfel atentia martorilor care, altminteri, si-ar fi acordat formal voturile lor, unuia sau altuia dintre combatanti). Din discutia celor doi barbati de succes (care aveau in spate cate o femeie puternica) a rezultat o sama de cuvinte despre care s-a vorbit cu emotie si admiratie mult si bine, producandu-se astfel alte same de cuvinte. In principal  cei doi despre asta au si vorbit, despre cuvinte, in general, insistrand in mod particular asupra catorva cuvinte anume (de ex. cuvintele „Univers”, „Dumnezeu” si, mai ales, „Frumusete” si „Adevar”), intr-o maniera foarte asemanatoare cu unele (pseudo)dialoguri purtate si pe aici, pe Arca lui Goe, intre diferiti alti protagonisti (precum ar fi fiind, de ex. dl. Artagnan si dl. Goe, sau dl.Goe si dl. INTJ, ca sa-i mentionez numai pe acestia, ignorandu-i cu desavarsire pe ceilalti asemenea prota-gonisti/goniste care s-au dedat adesea la de-zbateri despre cuvinte… precum „Arta” si „Adevar”, intocmai precum ilustrii lor precursori, aka, Tagore si Einstein), etc, etc, etc. Cu exact aceleasi (d)efecte.  Conversatia dintre Tagore si Einstein, accesibila via Google pe net, poate sta marturie a celor precizate mai sus, constituind totodata o cheie eficienta in interpretarea fotografiei de azi.

Text: Loc pentru explicatii inventive: Un fapt (ne)demn de a fi consemnat ar fi acela ca, in mod apparent paradoxal, pentu teroria relativitatii nu a fost acordat niciodata un premiu Nobel. Din cate se cunoaste, premiul Nobel pentru fizica i-ar fi fost acordat in 1921 lui Albert Einstein, pentru (nici mai mult nici mai putin decat) explicarea efectului fotoelectric. Dar chiar si aceasta informatie este usor inexacta, intrucat respectivul premiu din 1921 a fost castigat, in realitate, de catre Mileva Maric, sotia lui Albert Einstein din perioada in care d-lui a elaborat Teoria Relativitatii,  teorie råmasa, dupa cum spuneam, nepremiata. In aceeasi dez-ordine de idei, trebuie mentionat ca recent, pe 29 Octombrei a.c. Gallus gallus corabianus, a mai fåtatat un ou. Oooo, ce ou mare. Cat o margica si si aceea re-ciclata. Are d-lui obiceiul så fete cate un astfel de ou din care se hraneste tot anul, metabolizandu-l si imputinandu-l, pentru ca apoi, la soroc, sa-l scoata iarasi la lumina (intunericul de la Corabia)…  acelasi (botezat „cânt”), spre a atrage atentia publicului. In mod oarecum bizar publicul obisnuit (pe vremuri) al respectivei ograzi, nu mai pune azi botul nici la ou, nici la cot-codac, ceea ce este o pierdere (de suflu) in HUVACA, caci fenomenul in sine nu-i lipsit de potential ludic. Convingerea gânditorului de la Corabia ca cânturile sale ar fi fiind un sistem filozofic (personal) care reda in cuvinte insusi  esenta universului, cat si felul in care decade el insusi in acest „sistem”, subtiindu-se si simplificandu-se an de an, sunt fapte de un patetism colosal, infiorator, care ar merita desigur sa aiba niscavai martori-spectatori si poate chiar sa smulga aplauze si lacrimi. Ecce homo!

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (92) – Frumuseţe intrată la apă

Lumea cum fu ?! Cam da!

…cine, unde, când si mai ales de ce…​

pre-Text: Lume, lume… Hello world! Zice-se ca o fotografie poate valora cat o mie de cuvinte (ori chiar mai mult)… fiind astfel o intreaga poveste, adica literatura, o (alta) arta, care, ca orice alta arta, se bazeaza pe frumusete (frumusetea lumii care coexista, bine-mersi, cu indiferenta, ostilitatea si chiar cu uratenia acesteia). Totusi poza alaturata are mai degraba o natura muzicala decat literara. Muzica este aceea care face plantele sa creasca mai bine si mai armonios, face vacile sa dea mai mult lapte si mai de calitate, si in genere inimile sa bata intr-un anumit ritm (serios, studiile stiintifice au aratat ca inima tinde sa intre in ritmurile muzicii pe care o ascultam).  Probabil ca gustul branzei din lapte produs prin stimulare cu muzica lui Beethoven nu este acelasi cu al unei branze facuta in ritmuri de rock&roll, ori cu al branzei tacute (sound of silance). Dar muzica din imagiea acestei frumuseti intrate la apa oare ce efecte ar putea avea asupra  „radio-ascultatorilor” nostri? O fi cineva in stare sa se indeagosteasca de femeia aceasta care intra in mare?

Text: Loc pentru explicatii inventive: „Frumusetea va salva lumea” !!! Am mai vorbit despre asta, despre semnificatia si valoarea de adevar potential a acestui enunt (nedemonstrabil). Dar lumea e mare. Prea mare. Am putea face unele teste, in sensul enuntului de mai sus, pe anumite esantioane instantiabile ale lumii, cum ar fi, bunaoara, Arca lui Goe (aceasta ori alta). Oare ar putea vreo frumusete sa salveze Arca lui Goe? Aceasta (din poza) ori alta. In ciuda sau in asentimentul florei si faunei (care poate include orice si pe oricine, deopotriva fluturi, måtragune, cuci si matracuce… ) pre-aviz amatorilor.

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)