Eminescu a existat

O veste buna. Eminescu a existat. Cândva. De atunci si pana azi Eminescu exista însă din ce in ce mai putin. N-a mai scris nimic nou, nimic original, de-foarte-foarte-multa-vreme. N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri. Coloniile de lumi îs pierdute in sure vai de haos, pe carari necunoscute, izvorand din infinit. Pe locul lui menit in cer, pe parcela rezervata in Cosmos Luceafarului poeziei romanesti, pe locul viran ramas, acolo, prin scaderea sa, macinat/spart de vanturi si de valuri, diminuat de  trecerea timpului si schimbarea vremurilor, au crescut mituri, legende si buruieni. Multe buruieni. Multe clisee. Multe chermeze si recitari. Ce-ti doresc eu tie dulce Romanie? Toată faima i s-a dus. Ca-n țintirim tăcere e-n cetate.

A ramas prea putin Eminescu in Eminescu. Si prea putin Mihai. Luat in fel de fel de guri. Preot rămas din a vechimii zile, Mihai sinistru miezul nopții bate. Declarat in fel si chip. Nepereche. Poet national. Prea national pentru a fi universal (ca dealtfel toti ceilalti, poetii, nuvelistii, romancierii ba chiar si eseistii de pe la noi, din meleag, cu totii nationali) Eminescu s-a lasat contaminat de acei poeti si aezi care l-au tot cantat (in smintitele lor guri) pe la cantarea Romaniei (socialiste sau capitaliste fara osebire). Porni Luceafarul si dus a fost. Si timpul creste-n urma sa. Ma-ntunec. Cu glas adânc, cu graiul de Sibile, rostește lin în clipe cadențate: „Nu-nvie morții – e-n zadar, copile”. Lost in translation, Eminescu nu mai este azi cel mai mare poet al roamnilor. A iesit, cuminte, ieri, din randul celor mai mari. Este in afara lor.

Daca n-ar fi murit de tanar, ar fi implinit azi venerabila varsta de 162 de ani, si s-ar fi bucurat linistit de o binemeritata pensie, indexata, undeva intr-un sat din Bucovina sau intr-un oras din Canada. Chit ca provine dintr-un neam de oameni iubitori de ţară, de la ţară, fara ştaif european. Dovada si dificultatile insurmontabile de integrare in UE si universalitate ale neamului deservit de eroi absurzi/bastarzi precum Petre Tzutzea (?).

Mortua Est.  Si west.

To exist! O, what nonsense, what foolish conceit;
Our eyes but deceive us, our ears but cheat,
What this age discovers, the next will deny,
Far better just nothing than naught but a lie.

I see dreams in men’s clothing that after dreams chase,
But that tumble in tombs ere the end of the race,
And I search in my soul how this horror to fly,
To laugh like a madman? To curse? Or to cry?

A fi? Nebunie trista si goala;
Urechea ta minte si ochiul te-nseala;
Ce-un secol ne zice ceilalti o dezic.
Decat un vis sarbad, mai bine nimic.

Vad vise-ntrupate gonind dupa vise,
Pan’ dau in morminte ce-asteapta deschise,
Si nu stiu gandirea-mi in ce sa o strang;
Sa rad ca nebunii? Sa-i blestem? Sa-i plang?

La ce?…Oare totul nu e nebunie?

O, what is the meaning? What sense does agree?
The end of such beauty, had that got to be?

…

Tuturor celor grabiti sa celebreze a pomenire (musai azi, 15 Ianuarie) ce-a mai ramas din Eminescu, le recomandam coliva, un pahar de sampanie, o tzuica, un piscot, o grisina, o maslina, o atentie si o tămâie (multa tămâie pentru tămâiere), dar mai ales, lectura atenta a unor opinii polemice avizate, despre containerul literar-artistic, transmis prin curierat voluntar, de la o arhiva la alta, desigilat, din generatie in generatie si etichetat asa, simplu: Eminescu.  Pentru ca trebuia sa poarte un nume.

Celorlalti nu le recomandam. Nimic. Sau le recomandam. Nimic.

***
Totu-i praf. Lumea-i cum este.
Si ca dânsa suntem noi.

Alte lecturi facultative AICI si de aici INCOLO…

P.S. Poeţii ei între ei, bârfindu-se unul pe altul, din dragoste, sunt întotdeauna mult mai convingatori decât ar putea fi criticii literari. Dar numai şi numai atunci când sunt poeţi-poeţi şi când nu aluneca pe coji de banane, precum poetul singur printre poeţi, acel Sorescu, patinând inconştient pe inexistenta lui Eminescu, dezechilibrandu-se apoi şi căzînd ca un înger. In timp ce-şi facea lectiile. Din greşeala. In ridicol. Azi mi se pare mult mai nimerit ca despre Eminescu (un poet acolo şi el ca toti poeţii) să vorbească, (ca-ntr-o peşteră vastă, în şoapta, ca să nu-i tulbere tăcerea) un (alt) poet, unul oarecare, dar musai nascut în ianuarie, undeva in Nordul Moldovei şi care, spovedindu-se lumii intregi, boscorodindu-se pe sine, nu poate sa vorbeasca, in fapt, decât despre cvântul „poet”, aşa… in general si deci despre Eminescu. Gâfâi aşa pentru că am fost silit să alerg preţ de un Maraton (de la unul la altul) ca să vă dau aceasta ştire, fără nicio pretenţie anume, nici macar aceea de a fi comemorat ca erou necunoscut (anonim care va să zică), ci doar pentru pura placerea de a (a)duce o veste bună, prima de dupa Craciun, o veste minunată: Eminescu a existat.

Mihai Eminescu şi starea de umezeală a sufletului 

azi voi vorbi despre poet
ca despre starea de umezeală a sufletului
deşi voi avea un mic disconfort
ştiind că oamenii nu vor înţelege de la început
că unii au degetele mai lungi
decât privirea

mihai eminescu
s-a aflat de când se ştie în căutarea unui singur oraş
în care să înnopteze o singură dată
cu mâinile ridicate nu prea sus a dorit să bea 
paharul unei singure înţelepciuni 
aşezat pe băncile singurului peron în care nu putea să doarmă
a acceptat răbdător să deschidă ochii unei singure vieţi

mihai eminescu
nu iubeşte eternitatea
dar iubeşte mult caii insectele şi uriaşii
în mod cu totul aparte femeile vânate de şarpele uriaş

mihai eminescu
nu-l iubeşte declarat pe dumnezeu
în schimb îi culege toate merele căzute pe furiş
şi le scoate viermii ca pe îngeri

pe socrate nu a reuşit să îl întâlnească 
apoi l-a întâlnit şi nu l-a mai recunoscut
pentru că îl cuprinsese un fel de boală a sufletului
când apele îi băteau la toate uşile
umplându-l de necunoscut.

(dezlegarea în curând…)

UPDATE: Un (alt) punct de vedere, o alta perspectiva in reluare, asa cum sade bine fazelor importante (goluri sau ratari monumentale; iar vremea-ncearca in zadar din goluri a se naste) poate fi re-lecturat aici Nemuritorul Eminescu.