(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for 3 decembrie 2012

O ce veste minunata

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 3, 2012

Andrei Plesu are blog! Este un eveniment care merita atentie cel putin in plan simbolic. Ar putea fi de bun augur, un semn de generalizare si acceptare la nivel inalt (daca pana si sir Plesu si-a deschis ambasada) dar, ar putea fi tot atat de bine un semnal care denota (si consfinteste) faptul ca blogosfera este iremediabil… demodata si ca este pe cale de a se stinge ca fenomen (daca a ajuns pana si Plesu sa-si faca blog). Ramane de vazut ce fel de „piazå”-i va fi nenea Plesu fenomenului. Celor care au aptitudini profetice li s-ar putea cere sa-si probeze clarviziunea incercand sa extraga auspiciile venirii in blogosfera a prea mult ne/asteptatului Andrei Plesu, pe baza declaratiei sale de intentii cu ocazia iesirii din dilema A fi sau a nu fi… online. O redam mai la vale prin medoda ponta (cu ghilimele):

https://i1.wp.com/adevarul.ro/assets/adevarul.ro/MRImage/2012/09/04/50a8b56b7c42d5a6637298d9/646x404.jpg

„Aparţin, vreau-nu vreau, unei generaţii demodate. Mi-e frică de prea multe noutăţi, sunt suspicios faţă de puzderia de gadget-uri care ies pe piaţă zi de zi, nu simt lipsa IPad-ului, caut cea mai simplă versiune de telefon mobil (cu butoane groase si afisaj vizibil fără ochelari), nu mă văd citind cărţi pe tablete electronice de buzunar, sub-folosesc, în genere, orice sculă sofisticată, reducînd-o la un strict necesar al funcţionalităţii.

Mai rău: înclin să iau această inapetenţă (pre-senilă) faţă de spiritul vremii drept o virtute. Sunt ironic cu nărăviţii ultimelor invenţii, mă bucur cînd un dispozitiv complex, de ultimă oră, se strică şi, de fapt, socotesc orice eşec al tehnologiilor avansate drept o victorie personală. (Tot o victorie personală a fost, pentru mine – un leneş cu doctrină – şi ştirea potrivit căreia inventatorul jogging-ului a murit, la 62 de ani, făcînd jogging). Îmi dau seama că sunt antipatic, că mi-am făcut un portret de mătuşă acră, că îmi petrec prea mult timp bombănind.

Fac, totuşi, unele eforturi. De cîţiva ani buni îmi scriu toate textele pe computer şi recunosc că e un enorm avantaj, mă străduiesc să întreţin, fără excese de promptitudine, o invadatoare corespondenţă electronică, frecventez ”site”-uri de tot soiul. Dar nu mă dau prins pe Facebook, pe Linkedin, şi pe alte asemenea reţele comunitare. Experienţa Forum-urilor născute sub articolele mele nu mi-a priit. M-am văzut, brusc, asediat de psihologii contorsionate, grăbite să profite de libertatea practic nelimitată a injuriei, a partizanatului, a aflării în treabă, a vanităţii. Am fost rugat să mor (prin spînzurare sau glonţ), mi s-a spus că sunt burtos, mai urît decît un crocodil, ţigan, securist, elitist etc. Nu zic, ici-acolo, pun mîna pe condei şi oameni cumsecade. Am ajuns însă la concluzia că nu e sănătos să dai cuvintele pe seama oricui, tot astfel cum nu e sănătos să vinzi la liber revolvere. Cuvintele nu sunt mai puţin primejdioase. Cu atît mai mult cu cît par mai inofensive.

Pe acest fundal, propunerea generos-amicală de a deveni blogger m-a luat prin surprindere. Mi-a bruscat toate prejudecăţile. Iat-o pe cea mai gravă: în mintea mea scrisul e un dans, presupunînd doi parteneri diferiţi. Unul livrează textul, celălalt îl citeşte. Sunt două lumi distincte. Evident scriitorul poate fi şi este, la rîndul lui, cititor al altor scriitori, iar cititorului nu îi e interzis să scrie. Dar relaţia ”arhetipală” dintre ei este, în timpul dansului, una clar definită. Scriitorul e la ”masa de brad”, iar cititorul e în fotoliu. Or Internetul suspendă această ”burgeză” discriminare. Cititorul se repede la masa de brad să dea peste mînă scriitorului, iar scriitorul e invitat să citească întreaga producţie a cititorilor săi virtuali. Plutim toţi în aceeaşi piscină, facem mereu schimb de roluri, ne stropim zglobiu unii pe alţii, savurăm deliciile indistincţiei. Nu-mi prea convine. Prin firea, educaţia şi biografia mea, prefer ordinea delimitărilor legitime, respectul unor reguli unanime dar stricte, ”specializarea” profesională şi socială. Sunt pentru dialog, cu condiţia să nu vorbească toată lumea în acelaşi timp. Sunt pentru libertatea opiniei, cu condiţia să fie privilegiată competenţa opiniei. Sunt pentru libertatea exprimării, cu condiţia exprimării corecte şi civilizate. Pe scurt nu haos, nu diletantism ţanţoş, nu agramatism agresiv. Or ăsta e, cred, riscul blogurilor: sunt prea la îndemînă. Numai cine nu vrea nu intră pe teren. Nu există, în principiu, prealabile ”controale de calitate”, verificări ale priceperii, îndreptăţirii şi bunei-cuviinţe. S-a dat drumul la grafomanie şugubeaţă, la hîrjoneală democratică, la joaca de-a notorietatea. Numai chirurgii pot opera. Dar de scris poate scrie oricine, chiar dacă nu şi-a încheiat alfabetizarea.

Şi dacă, totuşi, mă înşel? Dacă, fără să-mi dau seama, ajung în categoria acelora care au fost scandalizaţi de apariţia tiparului, a maşinii cu aburi, a trenului, automobilului şi avionului? Dacă mă sclerozez prematur? Nu e mai bine să dau o şansă lumii noi? Nu e mai bine să risc? Să văd şi eu cum e? Să asum starea de fapt, fie şi cu titlul de experiment? Un bătrîn nu e bătrîn adevărat, dacă nu face, din cînd în cînd, pe tînărul. Aşa că am să încerc. Am să arăt prietenilor şi duşmanilor că nu sunt chiar aşa de anchilozat. Că pot face şi eu turism în Arcadia noutăţii. Ba chiar – dacă mă enervez – că am, ca să zic aşa, blog-ul în sînge. Dacă reuşesc, voi putea zice, ca domnul Jourdain, că, în fond, toată viaţa am practicat blogăreala, chiar dacă n-am ştiut c-o fac.”

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , | 55 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: