re-Capitulările Gravitației

Se pare că epopeea pomenirii veșnicei prăbușiri, aflată în plină desfășurare pe Arca lui Goe, propusă ca mijloc (naiv) de reconciliere a profanului cu gravitația (si cu teoria relativității generalizate si poate chiar cu teoriile găurilor negre), nu a reușit să impresioneze (încă) pe nimeni. Nu a fost nimeni dat pe spate, sau „de pământ” (ca ciocârlia Lia), si nici măcar nu a fost adus nimeni cu picioarele pe Pământ. Visătorul observator, reprezentat aici de către prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe, a fost păstrat în veșnica si netulburata sa starea de visare ontologică de mai înainte, in care nu este loc de prea multe emoții vizavi de călătoria inițiatică pe care o facem (forțat, fără voie) prin univers, smulși, sub forma unor perpetue căderi, pe trasee elicoidale, cu viteze amețitoare, într-o direcție necunoscută, către o țintă si un deznodământ deloc previzibile. Este această cădere atât de comună, de continuă, de categorică, de monotonă si inexorabilă încât trece neobservată, ne luată in seamă, ignorată cu desăvârșire. La ce-ar folosi să ne preocupe? La nimic. Zburăm, navigăm, cădem, fulgerător prin spatii, pe căi de mii de ani, trecând in tot atâtea clipe, plutind pe o „apă”, care curge mult mai repede decât noi. Diferența de ritm intre curgerea „apei” ce ne poarta prin cosmos si propria noastră curgere, materială, inegală, smucită, ruptă, este ceea ce percepem a fi „trecerea timpului”. Avem timp. In aceasta perpetuă cădere, imponderabilă, către centrul universului, avem timp să bem un cognac (înainte) si să fumăm o țigară (după). Avem timp pentru toate. Cadem, dar câtă vreme nu ajungem nicăieri totul e logic. Perfect logic. Putem ignora veșnica prăbușire văzând-ne de viețile noastre, de mofturile noaste, de ambiții si boli, de pasiuni, vicii, vise, iluzii. Avem timp, avem de unde alege. Finalul constă în destrămare, nu în încheierea căderii, prin ajungerea (buf) in vreun Terminus Paradis. Veșnica prăbușire va continua apoi fără noi, fără probleme. Veșnicia (care in niciun caz nu s-a născut la sat) denotă imperfecțiune, defect de fabricație… de concepție. Veșnicia denotă eșec. O prăbușire serioasă nu tine veșnic, nu este perpetuă, ci ajunge (în no time) la o finalitate, la echilibru, la repaus, la nimic. Lumea există ca efect secundar al imperfecțiunii gravitației care, incapabilă să-si ducă treaba la bun sfârșit, se auto-sabotează, plină de umor. In episodul de azi as vrea sa trecem in revistă re-Capitulările Gravitației in fața provocărilor pe care le tot întâmpină, pe post de hopa-Mitică, de perpetuum mobile. Gravitația are multe „hibe de comportament” care o predispun la eșec, așa ca trecerea lor in revista într-o anumita ordine cronologică sau a importanței este greu de alcătuit la modul absolut, prin urmare voi improviza o listă in ordinea antropologica a lucrurilor,

1. Prima ratare de luat in seamă a gravitației este existenta planetelor. O gravitație serioasă care se apuca de strâns praful cosmic dintr-o regiune a spațiului îl aduna pe tot, ceva mai omogen, într-o sfera centrală, in ceea ce avea sa devina Soarele Central si nu rata circa 1% din mizeria primordială lăsând-o să se coaguleze gravitational, departe de centru, în planete, sateliți de planete, planete pitice, asteroizi, comete… Neomogenitățile inițiale in structura norului de praf i-au jucat gravitației o festă care avea sa aibă ca efect apariția unor noduli de materie gravitând pe orbite interioare heliosferei.
   .
2. A doua ratare a gravitației, pe care as menționa-o in treacăt 😉 se refera la incapacitatea Pământului (ca si a celorlalte planete) de duce la bun sfârșit căderea lucrurilor, până în centrul planetei, lăsându-le pe acestea să plutească, suspendate în nedeterminare la suprafața pământului, pe pernă electromagnetică de lumină, într-un aparent perpetuum meci nul (remiză), care amână sine die deznodământul căderii către centrul Pământului a materiei, inclusiv a celei care ne compune pe mine si pe tine (măi dragă prea-cinstit cititor citit si unic al Arcei lui Goe). Probabil că felul în care menționez această ratare poate crea o anumită stare confuzie, în legătură cu care tot ce pot spera este să ne lămurim, cât de cât prin comentarii punctuale. La urma urmei cât „timp” ar putea sta un corp în echilibru pe suprafață unei planete, înainte ori de a se scufunda (în jos) ori de a se desprinde si zbura (în sus)? Oricât? Nooo…Tu ce crezi?
   .
3. A treia ratare a gravitației se referă la incapacitatea sa de a transforma Soarele într-o gaură neagră, sau măcar de a menține la un loc materia pe care a apucat s-o adune în Soare. In fiecare clipă, radiația electromagnetica, fasciculele de neutrini, vântul si erupțiile solare fac scăpate din „ghearele” gravitației, în cosmos, cantități enorme de materie. In cele din urma Soarele o va face scăpată pe toată, în ciuda intențiilor gravitației de a o aduna si de a o tine la un loc. Strigatul disperat al materiei în contra gravitației, manifestat prin producerea en gros de fotoni si neutrini, zvârliții rebeli in spațiu cu aproape viteza luminii în vid, va continua până la final, la aceasta scară (sub-galactică), zădărnicind intențiile locale ale gravitației… în favoarea celor centrale. Este posibil ca gaura neagra masiva din centrul Căii Lactee să nu-si rateze misiunea si să înghită în cele din urmă toată materia din galaxie.
   .
4. Ciocnirea cu galaxia spirală din constelația Andromeda. Acesta ar putea părea un succes al gravitației. Dar este? Rămâne de discutat.
   .
5. Destrămarea Laniakeei.
   .
6. Radiația Hawking.
   .
7. Si tot așa, din greșeală in greșeală spre victoria finală…

In cazul in care impresiile de după lectura textului sau pur si simplu vizita pe Arca lui Goe ti-au adus in minte vreun gând pe care ai vrea sa-l redai într-un comentariu, ori chiar ai comentarii aleatorii cu care ai venit in minte de acasă sau din altă parte, recomandarea mea ar fi ca înainte de purcederea la postarea acestora, să-ti îngădui un moment de detașare pentru o scurtă audiție. Si numai dacă si după aceea dorința de a le reda publicului persistă, atunci treci la fapte eroule. 

Daca ai comentarii off topic nu uita ca locul lor este AICI

Anticipand (enorm) aș menționa, în avans, că gravitația este o scamatorie a d-lui Universul. Că știți si d-voastră cum se fac scamatoriile de către iluzioniști, prestidigitatori, magicieni, scamatori profesioniști. Mă rog, există mai multe feluri de scamatorii, dar cele mai spectaculoase sunt cele care lucrează cu numere mari (mari, mari, foarte mari)… care dau victimelor (nevinovatului spectator) iluzia infinitului. Daca i-ai strecurat martorului în suflet ideea de infinit al tău e, fără scăpare… Ați văzut de ex. ca iluzioniștii folosesc cărți de joc (care nu sunt de joacă). 52 de cărți de joc pot fi aranjate in 52! de feluri (unde semnul exclamării denotă factorial)… adică 1x2x3x4x5…x49x50x51x52. Ceea ce devine aproximativ 8 înmulțit cu 10 la puterea 67. Adică 8 urmat de 67 de zerouri. Adică vreo 8 trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de trilioane. Sau altfel spus un număr mult mai mare decât vârsta universului exprimată în secunde (cam de 2 trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de ori). Chestii care frizează infinitul. In mod analog (?!) universul a avut grija ca interacțiunea gravitațională să fie de un trilion de trilioane de trilioane de ori mai slabă decât interacțiunea electromagnetică. Ceea ce înseamnă că dacă ai vrea să smulgi, prin atracție gravitațională, un electron dintr-un atom ar trebui să plasezi în vecinătatea atomului un corp cu o mărime similară cu a atomului dar cu o masă de circa un trilion de kg… adică sa faci acolo o gaură neagră. Sarabanda numerelor grotesc te mari (sau de mici) care-i inoculează în cap observatorului ideea de infinit, este secretul scamatoriilor Universului. Totuși, totuși, totuși… Oricât de mari ar fi fiind numerele alea, sunt niște biete numere finite, nu sunt nici pe departe infinitul. As paria că masa fotonului nu este chiar fix zero (așa cum se speculează/acreditează), ci că este foarte, foarte mică… mai mică decât a neutrinului, dar un pic mai mare decât zero. Ar însemna că fotonii nu se mișcă chiar cu viteza „c”, ci aproape cu viteza aceea. La fel ideea că in interiorul unei găuri negre s-ar afla o singularitate în care întreagă masa este concentrată într-un punct de dimensiuni nule (cu o densitate infinită) este mai mult decât sigur o glumă, o iluzie, o scamatorie, bazată pe numere mari, mari, foarte mari, capabile să inducă iluzia infinitului în mințile oricui. Închei aici (enorma) anticipare, păstrând detaliile (si altele) pentru altă dată.