Basmul de la Echinoctiu

Astazi se intampla lucruri cu rezonanta cosmica. Una dintre planetele Sistemului Solar, si anume cea cu Albedo 39, (coincidenta sau nu, un albedo identic cu al solului de pace pe care zace Arca lui Goe, ea insasi compusa in cheie sol bemol), se afla in postura delicata, in care geometria (axa de rotatie fiind perpendiculara pe planul elipticii) influenteaza geografia zile, care este, pentru o clipa, egala cu noaptea. Tot azi, Arca lui Goe numara al doilea echinoctiu observat astronomic (cu sextantul) de la ba-bord. Prin urmare, desi initial era planificata sfestania finala a D-lui Sufletzel, ne-am gandit sa-i facem o surpriza si un hatâr D-lui Goe, cel care ne bombardeaza in spam cu mesaje refuzate (zice-se abuziv) prin alte parti. Asadar azi, n-o sa-i publicam niciunul dintre mesajele cenzurate ci, pentru a fi intr-un bun acord cu echilibrul echinoctial al zilei cu noaptea,  o sa reluam unul dintre comentariile sale care au fost publicate, trecand de faza moderarii, la altii carora le acordam si noi credit, ceea ce nu se intampla in fiecare zi. Asadar are cuvantul dl.Goe:

Galben de Soare – adăugat de dlgoe la data de 15 Martie 2012 10:03:33

La capitoulul „calatorii la intamplare”, ca natie dar si ca indivizi, suntem experti. Eroul nostru legendar (nu, nu ma refer la Bula ci la Fat-Frumos) care intruchipeaza aspiratiile naţionale, colective, secrete, in materie de succes, este de obicei un individ usor redus mintal dar cu suflet bun, care este condus, de regula, de un cal nazdravan, inaripat si cu niste urechi de elefant in care se ascund o multime de lucruri utile, o gresie, un piepten, o oglinda, un inel, un prezervativ, ma rog tot ce trebuie unui voinic plecat in lume nu se stie unde si de ce (sa-si caute norocul). Tocmai pentru a lasa calatoria aflată in desfăşoare dincolo de anticipabil, calul (nazdravan) nu-i dezvaluie omului (romanul mitologic) tot planingul calatoriei si nici cheile pe care le detine in portofoliu, si care chei vor fi folosite taman la pont, in contra intricatelor probleme, pe care calul se pare ca le premediteaza, ca un complice siret al destinului implacabil, si de care se va lovi omul in calatoria sa, de la nastere catre momentul (d)in care va incepe sa traiasca fericit pana la adanci batraneti. Calul bun nu-i fura omului bun dimensiunea palpitanta a calatoriei. Eroul nostru (naţional), fie ca este vorba despre un Fat-Frumos sadea sau din Lacrima ori in variantele Greuceanu sau Pipăruş sau Harap-Alb sau whatever, nici nu pleaca de acasa fara un astfel de cal minune.

Deci da, nu cred ca trebuie sa ne planificam neprevazutul si deriva pentru ca le posedam in natura noastra intima, mult superioara celei a amatorului Don Quijote, si nici nu trebuie sa ne temem prea tare de riscurile pe care le incumba o asemenea mostenire genetică pentru ca Galben de Soare (atuul nostrum) este mereu mult peste ceea ce Rosinanta n-ar putea deveni nici in visele ei cele mai sublime. Si atunci? De unde pana unde complexele noastre? Si de unde pana unde popularitatea impinsa pana la universalitate a lui Don Quijote in dauna anonimului Fat-Frumos? Probabil ca secretul consta in diferenta de notorietate intre Cervantes si autorul anonim (folclorist) al basmelor romanesti. Acesta din urma, prins in problemele de marketing, incercand sa creze un model de erou (Fat-Frumos) cat mai vandabil publicului tinta, a neglijat sa-si promoveze imaginea personala si a murit in mizerie si uitare. Asa se face ca cel mai frumos si mai important basm al conditiei umane u-ni-ver-sa-le (cu arome tipic romanesti), Tinerete fara Batraneţe si Viaţă fara de Moarte, un elogiu filosofic adus dezideratului ţintit azi de filosofi in miscare (travel), coeficientul de dezordine, ramane necunoscut publicului larg al planetei. Recititi basmul, punandu-va in pielea personajului, cel nascut impotriva vointei sale, fara sa stie de ce, pe baza unor promisiuni electorale aparent nesustenabile, doar pentru a imbunatati indicele demografic la curtea regala. Acceptati odata cu Fat-Frumos mirajul calatoriei in neprevazut, catre un tel imaginar, mult mai fantasmaogoric decat viziunea lui Don Quijote in fata morilor de vant, (de)lasati-va pe mana calului nazdravan, si veti vedea ce e de vazut: Calul este un parsiv. Ati vazut cum a procedat? Atunci cand Fat-Frumos, brusc bătrân, isi accepta mioritic moartea (care-l astepta tacuta si care-i trage palme, ma-ntelegi, facandu-l parf si pulbere in ţărâna străbuna; si atunci de ce se mai numeste basmul Tinerete fara batranete si viaţă fara de moarte?) ce face calul? Calul, cel capabil sa fuga nu ca vantul ci ca gandul (depasid viteza combinata a luminii si intunericului si desfiintand practic Teoria Generalizata a Relativitatii), impins de instinctul de conservare, fuge inapoi in absolut, la zânele care detin elixirul tineretii fara… etc. Asta ar fi de poate inteles la un cal, daca nu l-am fi prins pe firul povestii cu alta mult mai gogonata. Credeti oare ca Fat-Frumos a ajuns din intamplare in Valea Plângerii (si-a Aducerii Aminte)? Aiurea! Un cal dotat cu sisteme de navigatie aeriana care a reusit usor sa evite apararea antiaeriana a padurii cu fiare, nu se lasa prostit de un iepuras. Calul este complicele iepurelui care l-a impins pe Fat-Frumos in Valea plangerii (sub atenta supervizare a autorului anonim, var din frati cu cuscra mân-si a lui unu Unamuno, cazut pe locul doi dupa Cervantes… in sfarsit nu intru in detalii) cu un scop anume, acela al desavarsirii capodoperei si al implinirii conditiei umane. Nu cabaline.

Calul este in realitate egoist, parsiv, las şi mai ales arogant, iar in poveste, cu exceptia Nasterii, Mortii si a escalei din Valea Plangerii, faptele nu s-au petrecut deloc dupa cum le-a descris autorul anonim al basmului. Ci altfel. Poate vi le voi prezenta alta data, pentru ca acum, consecvent specificului naţional, am derapat deja mult prea departe de scopul initial al acestei calatorii de cuvinte din subsolul unui articol pe note… De fapt, dupa cum spuneam, cand am inceput sa scriu acest comentariu doar Dumnezeu si cu mine stiam ce vreau sa zic. Acum Dumnezeu a ramas singur(ul) (asta in varianta optimista a cazului in care, in pofida contestarilor atee, o atare entitate chiar exista aevea), iar asta ma arunca intr-o crunta dilema: sa apăs sau sa nu apăs pe butonul pe care scrie (ah) Salvare. A avea sau a nu avea (vre)o apasare? Aceasta-i nu-i intrebarea ci chiar apasarea. D-voastra cum credeti ca voi fi procedat, asa… dupa mintea d-voastra (mintea de pe urma a românului, sunteti români, nu?)

Albedo 039