Pro-Gnoze
Posted by Arca lui Goe pe aprilie 1, 2016
PRO-GNOZE pentru 2016 facute la sfarsitul lui 2015, propuse spre re-vizuire acum in 2017 pentru a se vedea ce s-a (mai) ales din ele. Asadar:
Financial Times continuă tradiția previziunilor pentru anul ce vine, iar o privire retrospectivă arată că estimările jurnaliștilor britanici s-au dovedit mai tot timpul cât se poate de corecte. Prăbușirea prețului petrolului, politica Băncii Centrale Europene și faptul că Putin nu va mai anexa teritorii au fost previziunile de la finalul anului 2014 confirmate în anul ce a trecut.
Iată cum văd anul 2016 jurnaliștii publicației economice britanice.
- Va câștiga Hillary Clinton alegerile prezidențiale din SUA?
Da. Vor fi niște alegeri cu suișuri și coborâșuri iar cele mai urâte amintiri ce-i vor rămâne lui Hillary Clinton vor fi cele ale acuzelor ce-i vor fi aduse de republicanul Ted Cruz legate de caracterul ei și de slăbiciunea de care a dat dovadă în fața dușmanilor Americii. O mare parte din electorat va vedea în Clinton simbolul a tot ce este greșit și corupt în America de azi. Dar alegerile se câștigă la centru sau la ce a rămas din linia de centru în politica americană , iar Cruz va fi mult prea spre dreapta pentru alegătorul de la centru. În ciuda sondajelor care o dau la o distanță supărător de mică de Cruz, Clinton va câștiga categoric. Democrații vor redeveni majoritari în Senat. Însă Clinton își va începe mandatul într-o atmosferă foarte polarizata. Si nu va avea parte de o lună de miere.
- Va părăsi Marea Britanie UE în urma referendumului din 2016?
Nu. Britanicii vor vota pentru a rămâne în UE. Nu vor fi entuziasmați, dar vor vota în spiritul unului simț care a prevalat în ultima vreme în Marea Britanie. Să lăsăm deoprate argumenele tehnice prin care premierul David Cameron încearcă să obțină o poziție mai bună pentru Marea Britanie în ce privește tratatele UE sau investitiile și schimburile comerciale mai mari. În cele din urmă, britanicii vor alege între logica calmă a fostului premier John Major si populismul UKIP, condus de Nigel Farage. Dacă nu câștigă logica lui John Major, atunci înseamnă că Marea Britanie va trăi vremuri tulburi.
- Va rămâne Bashar al-Assad la putere în 2016?
Da. Assad va rămâne președintele de jure al Siriei în 2016, chiar dacă în realitate a fost redus la statutul unui lider războinic și nu mai este un șef de stat cu adevărat. A fost ridicat din punct de vedere militar de intervenția Rusiei care i-a lovit pe rebeli. Din punct de vedere politic, planul ruso-american din ultimele săptămâni prevede o tranziție de 18 luni. Chira daca procesul de pace va începe să câștige teren, Assad va face tot ce este posibil pentru a ramane la putere la Damasc.
- Va ajunge cel puțin un stat membru G20 să ceară ajutorul FMI în 2016?
Da. Niciun stat dezvoltat membru al G20 nu va avea nevoie de un plan de salvare. Se poate doar ca Italia să ajungă în această situație, din cauza datoriei publice. Însă Banca Centrala Europeană o va sprijini și o va proteja. G20 are zece economii emergente. Unele se confruntă cu scăderea prețurilor la produsele de export ( Argentina , Rusia și Arabia Saudită sunt principalele exemple). Unele au deficite mari de cont curent (Arabia Saudită, alături de Brazilia și Africa de Sud). India și Africa de Sud au deficite fiscale mari. Altele, precum Brazilia, au deficite mai reduse, însă o datorie publică mare. Țările care sunt pe roșu la toate capitolele sunt Brazilia , Argentina și Africa de Sud. Supuse unor presiuni, aceste țări au schimbat recent miniștrii de Finanțe. Argentina are un nou guvern care promite o nouă abordare. FMI e pregătit. Va avea nevoie cel puțin unul dintre aceste state de un ajutor? Se pare că da.
- Președinta Braziliei va fi demisă până la începerea Jocurilor Olimpice de la Rio?
Nu. Însă va fi pe muchie. Deocamdată, Dilma Rousseff are probabil suficient sprijin in Congres pentru a opri procesul de destituire. Însă cu cât trece timpul, cu atât recesiunea Braziliei se va accentua și sprijinul politic se va reduce. Procesul de destituire, chiar daca Camera Reprezentanților votează în favoarea sa, nu va începe decât pe 10 februarie. Procesul este complex și durează 180 de zile, iar Rousseff ar putea fi demisă abia în august. Aceasta ar fi după începerea Olimpiadei, pe 5 august.
- Va mai fi Angela Merkel cancelar al Germaniei la finalul lui 2016?
Nu. Deși 2015 s-a terminat bine pentru Merkel, care a fost ovaționată la Conferința Uniunii Creștin Democrate, la finalul lui 2016 nu va mai fi cancelar. Aplauzele primite au parut o dovada că poziția sa este sigură – în ciuda presiunii cauzate de sosirea în Germania a peste un milion de refugiati. Însa doamna Merkel a promis să reducă fluxul de refugiați în 2016, iar acest lucru pare irealizabil, având în vedere că imigranții disperați continuă să vină, ajutați de traficanți.
- Cine va câștiga Campionatul European de Fotbal din 2016?
Belgia. Este cea mai bună echipa din lume, potrivit clasamentului FIFA. Coeficientul este oate peste valoarea reală a echipei Belgiei, dar nu cu mult. Printr-un sistem bun de antrenament și scouting și printr-o politică foarte liberală de naturalizare a imigranților, această mică țară a produs un val de jucători de elită. Belgia poate alinia un trident ofensiv Eden Hazard, Kevin de Bruyne și Romelu Lukaku, staruri din Premier League a căror valoare ar ajunge la 150 de milioane de lire sterline. Echipa Germaniei este mai călită, cea a spaniei este mai unită, dar Belgia are de partea sa tehnica de calitate. Cu Franța în calitate de gazda, mai există și avantaju afinității.
- Va diminua China valoarea yuanului?
Da. China are motive să mențină yuanul stabil în raport cu dolarul in 2016 – are excedent comercial mare și rezerve mari de valută, precum și dorința de a arăta lumii că yuanul cel roșu este o valută de încredere. Yuanul se poate deprecia până la 7 yuani pentru un dolar, față 6,48 în acest moment. Economia chineză se pare că va avea nevoie de două reduceri succesive ale dobânzii in 2016. Aceasta ar trebui să oprească scurgerea de capital din China , fapt care ar pune presiune pe monedă. Traiectoria yuanului nu va fi una lină. S-ar putea să fie cel mai volatil an pentru moneda chineză.
- Vor concura atleții ruși la Olimpiada din 2016?
Da. Nu există voința politica pentru a pedepsi Rusia pentru că ar fi reînviat politica sovietica a dopajului. În urmă cu o lună, Rusia a devenit prima țară din istorie pasibilă să fie exclusa sine die din competițiile atletice, până când va dovedi că sportivii săi sunt curați. Dar Moscova și Vestul doresc să minimalizeze dezvăluirile unui raport independent despre cele mai rele lucruri pe care le-a văzut lumea sportivă. Pentru a participa la Rio, Moscova va trebui să demită toți oficialii implicați în programul de dopaj, să rezolve toate cazurile, să înceapă o investigație pe tema culturii dopajului și să demonstreze că s-a schimbat. Rușii spun că toate astea le vor lua trei luni.
- Se va prăbuși vânzarea mașinilor diesel în Europa?
Da. Clienții din Europa nu mai erau oricum într-atât de îndrăgostiți de motoarele Diesel, iar ezvăluirile din toamna despre cum a instalat VW un program care să păcăleasca testele de emisii la 11 milioane de mașini nu va face decât să accentueze declinul vânzarilor. Apogeul vânzarilor de motoare diesel a fost de 55% din total în Europa și a fost atins în 2010. Însă în Franța au scăzut repede după încetarea politicii de subvenționare și odată cu îngrijorările legate de impactul asupra mediului. VW este un jucător mare pe piata mașinilor Diesel, iar vânzările sale au scăzut cu 20% în noiembrie pe piețele relevante, după scandal. În 2016, cota vânzărilor de masini diesel va scădea într-atât de mult încât va afecta întreaga piață auto.
- Petrolul va depăși 50 de dolari barilul la finalul lui 2016?
Da. În 2015 piața petrolului a fost foarte dură cu cei care credeau într-o revenire a prețului după prăbușirea din 2014. Tenacitatea industriei americane a gazelor și petrolului de șist și sporirea producției în Irak și Arabia Saudită au dus la înecarea lumii în petrol. În 2016, ridicarea sancțiunilor impuse Iranului va aduce și mai mult petrol pe piață. Însă problemele financiare ale producătorilor de petrol îi vor face să renunțe la o serie de proiecte de exploatare, iar aceasta va reduce din producție și impactul va fi vizibil. Petrolul Brent sub 50 de dolari este prea ieftin pentru a permite investiții în noi foraje necesare pentru a satisface o cerere ce va deveni mai mare. Dacă economia globală nu intră din nou în recesiune, este foarte probabil ca prețul petrolului să se îndrepte către niveluri mai sustenabile.
* * *
Aceste pro-gnoze au fost postate si de Mita Baston (in data de 7 martie 2016) • a day ago – ca comentariu: Pe certocratia conului Dorin, un DT (Dorin Tudoran) care nu-i fan DT (Donald Tramp) in ciuda coincidentei de initiale si a altor coincidente initiale. Ca republican (de-al nostru, din popor) conul Dorin este fan al lui John Richard Kasich. Nu se stie insa cui ii este conul Dorin fan ca democrat (cå (si) de democrat e democrat. Sadea).
(b)Arca lui goE 
Dl.Goe said
Oracolul din Delphi, Nostradamus, Mama Omida, Viorel Abalaru, Baba Vanga, Nety, ziaristii de la Financial Times… Nimeni nu e profet in tara lui. Important este sa-ti promovezi si conservi o imagine de bun profet, chiar daca nu esti in stare sa ghicesti nici macar prezentul. Uite-l nu e.
ApreciazăApreciază
dictaturajustitiei said
La mulți ani!
ApreciazăApreciază
Dl.Goe said
La multi ani si d-voastra d-na profesoara, sanatate, satisfactii, succese, in tot ce faceti, inclusiv in munca de blogger.
ApreciazăApreciază
dictaturajustitiei said
Mulțumesc!
ApreciazăApreciază
Dl.Goe said
Versurile sprintatre ale unui cantecel la moda ne anunta ca frumusetea inseamna durere si (apoi) ca frumusetea se gaseste pretutindeni… O fi un pic de adevar (sau macar post-adevar) in treaba asta. Uite sa luam doua cazuri (pariculare) ilustrative pe baza carora se pot face (apoi) cu usurinta generalizari simplificatoare
Tara lui Ciorbea, tara lui Ghita
Ministerul Culturii s-ar putea transfoma în Ministerul Propagandei
P.S. Adevarul este ca mi se pare extrem de ingrijoratoare, tuburatoare si mai ales revoltatoare, fluiditatea ametitoare a structrurii guvernului. Faptul ca numarul si titulatura ministerelor poate varia dupa pofta inimii celor care castiga alegerile este o aberatie (constitutionala?) cat China. Pe cand infiintarea Ministerului Fotbalului? Sau Ministerul Televiziunilor? Ministerul Natalitatii? Ministerul Reintregirii Neamului? Ministerul Navetistilor? Etc… Normal ar fi ca structura guvernului sa fie fixata constitutional si sa nu poata fi modificata decat prin amendamete constitutionale consfintite prin referendum. Serios acuma. Munca de redesenare a ministerelor, de definire a atributiilor, de organizare a unei asemenea „institutii”, de creare a unei echipe coerente. presupune munca si timp. Cand naiba mai apuca o asemenea entitate sa faca treaba pe care se presupune c-ar avea-o de facut, la cat ii mai ramane din mandat, dupa o asemenea pornire de la zero, mereu de la zero? Dar poate ca alcatuirea unei asemenea entitati nu-i mare lucru si se poate face pe genunchi cat ai bate din palme, ceea ce spune multe despre cat de important este de fapt un guvern si „munca” acestuia intr-o tara fara „stat” precum a noastra (vezi mai sus articolul maestrului Plesu). Ceea ce, la urma urmei, poate fi foarte adevarat. Asta rezulta de altfel si din componenta actualului guvern care pare o adunatura de handicapati care altminteri nu si-ar putea gasi nicaieri slujbe mai serioase si mai onorabile. Guvernul nu munceste. El doar da semnale (sociale) societatii, incurajand munca altora (care constituie tara). Nu? Care este semnalul aici? Pai e destul de simplu si transparent: Atentie, asiguram asistenta sociala celor handicapati. Dam salarii ministrilor. Am mai infintat cateva ministere ca aveam si noi niste obligatii, dar nu va ingrijorati. Vom acorda ajutoare sociale tuturor handicapatilor care asteapta ajutor de la guvern. Aferim. Munca (atat cat se face) o fac oricum altii si inca fara „ajutorul” guvernului. Acuma daca crainica Firea a ajuns primar general intr-o capitala europeana, nimic mai firesc decat ca Olguta sa fie si ea ministreasa (la Munca, se va ocupa de organizarea zile de 1 Mai)… Mos Tâgârtzå la Externe… alte ministere, alte secretare, consilieri, cuci… Ptiu drace. Pardon de impresie. Asta e tara, asta e guvernul…
ApreciazăApreciază
dictaturajustitiei said
Ar fi bine dar nu cred că vreun partid, oricare ar fi el, ar agrea o astfel de idee pentru că fiecare vrea ca ajuns la guvernare să facă ce vrea.. 😛
ApreciazăApreciază
Dl.Goe said
Uneori ma pun singur in situatii inca si mai dificile decat cea pe care ati sesizat-o. De exemplu ma trezesc uneori ca-mi propun cate un exercitiu de imaginatie… imposibil. Bunaoara cum as putea explica unui extraterestru humanoid (imaginar), felul in care este organizata societatea omeneasca si care ar fi utilitatea sau rolul politicienilor. Imposibil de ajuns la vreo concluzie ferma. Cert este ca straduindu-ma sa „ma cobor” la mintea extraterestrului humanoid (imaginar) si sa-i ofer o explicatie coerenta si consistenta, pe inteles, imi da mereu ca politicienii n-au absolut nicio utilitate. Sunt doar un moft, o emblema a bunastarii omenirii care-si permite sa intretina asa ceva, un accesoriu dispensabil. In mod normal daca (de ex) peste noapte ar disparea busc Casa Regala britanica (impreuna cu absolut tot ce tine de ea) absolut nimic n-ar trebui sa se (re)simta a doua zi, iar de s-ar (re)simti totusi ceva, asta ar fi strict din cauza perceptiilor intiparite artificial in mintile oamenilor. Ca e mai „dictatura” ori ca e mai „democratie”, politicienii sunt cea mai detestabila, mai inutila si mai dizgratioasa categorie de oameni, triumful anti-selectiei la scara speciei, obtinuta (vai) pe cale (pseudo)electorala prin alegeri „libere”. Progresul omenirii s-a datorat intotdeauna altor categorii de oameni (savanti, artisti, tehnicieni), in timp ce stagnarea si regresul s-au datorat intotdeauna politicienilor: paduchii care ies in frunte. 🙂
ApreciazăApreciază
Dl.Goe said
Ruxandra Burcescu propune (AICI: Singurătatea protestatarului. Și o amintire umilitoare cu soția patronului care urla la noi – „Aici e dictatură, să vă intre bine în cap!”) o explicatie foarte plauzibila despre jålnicia inimaginabila a guvernului Dragnea. Probabil ca o mare parte din adevar rezoneaza cu ipotezele propuse de catre simpatica ziarista. Totusi cred ca intr-o oarecare masura poate fi valabila si o alta ipoteza, mult mai simpla si mai perversa. Dragnea a bagat in fata, intentionat, cu „buna” stiinta, toate gunoaiele astea umane pe post de ministri nu doar ca sa sfideze segmentul social care i se opune (si acela din ce in ce mai subtire, mai firav si mai confuz) ci tocmai anume astfe incat oricare guvern alternativ sa para luminos si incarcat de „expertiza”. Da, râdeti prostilor, revoltati-va, faceti misto de handicapatii mei, papusele obediente gata sa faca porcariile pe care le voi comanda si apoi gata sa se retraga la ordin si sa lase locul adevartilor nostri experti. Eu ma voi dovedi receptiv la critica, democrat si, ascultand glasul poporului, al societatii, al opiniunii publice, (inclusiv al pretentiostilor care nu voteaza PSD), îi voi da afara pe toti. Moment in care ma astept sa nu mai strambati din nas. Voi fi prim-ministru (ca doar am castigat alegerile libere si democratice) si noii ministri vor fi, prin comparatie, mult mai buni decat cei vechi. N-avea rost sa-i bag din prima la inaintare sa vad comparatii intre mine si Ciolos. Pe mine si pe ministrii mei ne veti compara cu Sebastian, Sevil, Olguta, Melescanu, Cucu, Mucu… si atunci nu veti mai avea motive sa comentati. Va fi inadecvat. Prostilor care sunteti. Va teleormanizez de nu va vedeti. Pa ce ba, va puneti voi cu mine? Cu reprezentatul (cel mai) fidel al poporului roman de la orase si sate? Bai tradatorilor de neam. Venetici cu ADN-ul si DNA-ul straine de genomul daco-roman. Hai, distractie placuta la toata lumea.
ApreciazăApreciază
Dl.Goe said
Interpretarile (complementare) de mai sus (ale d-soarei Ruxandra cat si cele ale d-lui Goe) vizeaza momentul si momentanul… O analiza mai adanca, ce transcende cu mult momentul, privind cu teribila luciditate profundul si perenul (in tarisoara noastra mica dar/si multimilenara) este redata aici AICI: Sa nu ne amagim (de Mihai Maci). O reluam integral ca sa nu se piarzå. Isi are locul foarte on topic la aceasta rubrica de pro-Gnoze. Este un material care ar merita sa fie re-citit in viitor (cam din cinci in cinci ani):
„Să nu ne amăgim! Să nu ne minţim – pe noi înşine – de bună voie, sperând că ne vom descurca şi de data asta! Să nu ne rătăcim în plasa unor iluzii în numele cărora ajungem să credem că săbiile de lemn sunt arme adevărate! Faptele sunt aici, şi ele vorbesc – mai tare şi mai limpede decât oamenii.
Să nu ne amăgim! Ştim cu toţii ce s-a întâmplat în 11 decembrie. Faptul că a câştigat d-l Dragnea şi a pierdut PNL-ul nu e decât un efect de suprafaţă; s-a întâmplat ceva mult mai grav şi mai adânc: s-a sfârşit un ciclu istoric început cu Revoluţia din 1989. Votând aşa cum au votat, oamenii au arătat – clar – că au ajuns la capătul speranţelor și al promisiunilor lui decembrie ’89. În urma Revoluţiei s-a construit Statul actual (cu dreptul şi administraţia lui), s-au statutat libertăţile (în primul rând cea de exprimare) şi s-a deschis calea aderării europene – realizată în 2007 – care a mai consacrat o libertate (cea de mişcare). Toate aceste lucruri sunt reale. Numai că ele nu sunt decât nişte cadre, şi încă nişte cadre foarte largi. Menirea lor ar fi fost aceea de-a prinde în rama lor o dinamică a economiei şi a societăţii care să le investească şi să le dea un sens la scara indivizilor concreți. O ştim prea bine: n-a fost aşa. Statul (cu enorma lui administraţie) e disfuncţional, dreptul are probleme serioase (suntem încă sub MCV), libertatea de exprimare a sfârşit într-o babilonie de voci fără noimă, iar libertatea de mişcare a dus la cea mai masivă emigraţie (din raţiuni economice) cunoscută în istoria României. Dar, dincolo de toate, sunt realităţi mai concrete decât aceste cadre: depopularea ruralului prin reluarea urbanizării (ceea ce focalizează investiţiile – oricum puţine – pe oraşe, abandonând sorţii lor satele); catastrofa “privatizărilor” care – cu infime excepţii (precum Dacia Piteşti) – nu a fost nimic altceva decât modalitatea prin care Statul s-a scăpat (la preţuri de nimic) de bunuri pe care nu le mai putea administra; dezindustrializarea (şi crearea – prin pensionare anticipată – a unei enorme populaţii de asistaţi social); eşecul grotesc al “restituţiei” bunurilor naţionalizate de comunism (care a dus la apariţia unei pături de infracori cu acte în regulă care controlează viaţa oraşelor); distrugerea – mai gravă decât în război – a infrastructurii (aproape complet a celei de irigaţii şi de transport către Mare a petrolului şi a gazului); deforestarea şi poluarea masivă; prăbuşirea ireală a sistemului de învăţământ (care, actualmente, oficializează impostura); degradarea serviciilor (în primul rând a celor de transport şi de sănătate); feudalizarea instituţiilor publice; salarizarea arbitrară (şi, în mod manifest, fără nici o legătură cu productivitatea) şi multe altele, fapte mărunte, dar care constituie realitatea cotidiană a celor ce trăiesc în această ţară. Efectiv s-au creat doar trei lucruri: o clasă de privilegiaţi (sursa privilegiilor lor fiind funcţia ocupată în Stat), o media care trăieşte din cultivarea deliberată excesului şi o enormă populaţie perdantă, resentimentară şi anomică. Nu pactul priveligiaţilor şi al mediei a determinat votul din 11 septembrie, ci mişcarea marii mase care nu mai vede nimic între ordinea dictatorială şi fărădelegea descurcării pe cont propriu. Dacă lumea reală arată aşa, atunci e evident că timp de 27 de ani nimeni nu a fost în stare să coaguleze forţele creative ale poporului în vederea unei acţiuni coerente pentru a trece de la mizeria comunistă la prosperitatea capitalistă. În acest lung interval, România a plutit în derivă, iniţiativele punctuale nu au creat tendinţe, schimbările (apariţia supermarketurilor, a telefoniei mobile, a televiziunii prin cablu etc.) au venit din afară şi oamenii le-au înregistrat doar ca simpli consumatori. Iar Europa – care ne-a pescuit la un moment dat din deriva noastră – nu a fost în măsură să impună generalizarea regulilor ei sociale (şi, în subsidiar, a prosperităţii) în lumea românească. Timp de 27 de ani am văzut – ca într-un teatru de umbre – baletul tuturor ideilor, fie ele cât de năstruşnice (“modelul suedez”, “etalonul aur”, “axa Bucureşti – Londra – Washington”, “dacii creatori ai piramidelor” etc); am văzut înălţându-se şi prăbuşindu-se cele mai bizare figuri (de la “veteranii” Convenţiei, la “starurile” talk-show-urilor) şi, între partide (vechi şi noi), am asistat la toate combinaţiile şi hibridizările posibile. La începutul anilor ’90, celor care – prea devreme nostalgici – apărau comunismul, expunându-i realizările, li se răspundea că şi în absenţa lui România ar fi evoluat şi s-ar fi dezvoltat. Astăzi, acest argument poate fi folosit împotriva oricărui politician, a oricărui partid şi a oricărei gesticulaţii publice: şi fără ei România ar fi putut ajunge la fel de bine acolo unde e. La niveul unei ţări africane: cu o salarizare care sfidează demnitatea omului european, fără drumuri, cu şcoli lipsite de orizont, însă plină de “vedete”, de “ştiri senzaţionale” şi de “tradiţii” care nu au în spate nici un sfert de veac. O ţară în care sărăcia şi migraţia i-au despărţit pe părinţi de copii şi în care – dezamăgiţi de tot – oamenii decad într-o religiozitate primitivă a locurilor sacre şi a magilor tămăduitori. O ştim cu toţii: şi cei ce visăm să scăpam fugind de aici, şi cei ce mai “apucăm” ceva, ca să fim “asiguraţi”, şi cei ce spumegăm în studiouri, şi cei ce făurim planuri de salvare din cuţite şi pahare: cu toţii rătăcim într-o beznă în care e tot mai greu să distingem albul de negru. E de mirare că într-o astfel de lume orbii îi conduc pe cei cărora ochii nu le mai sunt de folos?
Să nu ne amăgim! Ciclul istoric început cu “evenimentele” din 1989 se încheie dintr-o raţiune foarte simplă: lumpen-proletariatul acelui timp a ajuns, în sfârşit, la putere. Noua clasă, a secretarelor şi a şoferilor, e cea care a urcat pe culmile ruinelor comunismului, după ce Revoluţia şi-a devorat generaţiile succesive de fii nerecunoscători. Ce a rămas din generaţia lui Ion Iliescu? Îşi mai aminteşte cineva măcar numele celor ce au făcut Constituţia (sub care – cu bunele şi cu relele ei – stăm şi astăzi)? Dar de țărăniștii din interminabilele ședințe pe tema “algoritmului” din vremea Convenției? Unde e cohorta de adulatori ai d-lui Năstase? Ubi sunt tinerii politicieni promovați de Băsescu? Ne place, nu ne place, acum e vremea d-lui Dragnea, a d-lui Liviu Pop, a d-nei Vasilescu și a tuturor miniștrilor pe care-i vedem defilând pe la televiziuni. Dânşii sunt câştigătorii canibalizării celorlalţi, ai celor pe care cupiditatea, orgoliul, nesăbuinţa şi propriile complexe i-au scos, rând pe rând, din scenă. Acești uomini nuovi nu mai au ezitările predecesorilor lor: ei se ştiu legitimaţi de simplul fapt că au ajuns acolo unde au ajuns. Şi tocmai pentru că au ajuns acolo, totul le e permis, căci istoria viitorului începe cu ei. Da, şi-au cumpărat titluri universitare exact aşa cum şi-au cumpărat vile, maşini şi costume: pentru că “trebuie”, pentru că “merge”, pentru că “dă bine”. Cine-şi închipuie că lucrurile acestea au reprezentat nişte obiective ale lor se înşeală; nu, au fost doar mijloace pentru ajunge acolo unde au ajuns. Acum nu mai valorează nimic, pentru că puterea le dă privilegiul de a avea orice îşi doresc. Şi îşi doresc totul! Căci câtă obidă s-a strâns în sufletul unei secretare sau al unui şofer căruia, la început, “şeful” abia-i arunca o privire, pe care o/îl trata ca pe un copil de mingi, care a făcut tot ce i s-a cerut (unii dintre d-voastră v-aţi îngrozi dacă aţi afla ce ţi se poate cere) pentru a ajunge omul de încredere al “boss”-ului, ba chiar confidenta/ul lui, când scapă de nevastă şi-şi varsă amărăciunea-n pahar – totul, ca să ajungă într-o Agenţie, apoi “pe listă” şi, în fine, în “Casa Ţării”. Faptul că au ajuns acolo unde au stat aparatcicii lui Iliescu, “specialiştii” lui Constantinescu, “garda” lui Năstase şi “politrucii” lui Băsescu nu le ajunge. Toţi cei numiţi au trecut – şi-au făcut mendrele – şi s-au risipit. Noua clasă a secretarelor şi a şoferilor vrea (şi se simte îndreptăţită) să rămână la putere. Scopul lor nu e nici pe departe acela de-a face “zile negre” în Parlament pentru a-l elibera pe Voiculescu & Co. Onest vorbind, mai mult se bucură aceşti oameni noi de căderea lui Voiculescu, Vântu, Voicu et alii, decât se bucură acea parte a presei care evocă democraţia şi statul de drept. Căci, atâta timp cât cei mai de sus erau “la butoane”, secretarele rămâneau secretare şi şoferii, şoferi. Faptul că DNA-ul a măturat – măcar în parte – scena publică i-a propulsat în primul rând. Aşa că scopul lor nu e reabilitarea încarceraţilor – care, chiar eliberaţi, nu vor mai fi decât umbrele a ceea ce au fost – ci oprirea DNA-ului de la o nouă decapitare a “elitei” politice care, de astă dată, i-ar viza chiar pe ei. Nu trecutul e problema lor, ci viitorul. Ei înţeleg foarte bine că, în această ţară, puterea şi averea depind exclusiv de funcţie şi, ca atare, au un singur scop: acela de a se perpetua pe funcţie şi, dacă se poate, de a o transmite copiilor lor. Nu banii sunt miza, ci sursa banilor: funcţia. Acesta e motivul pentru care PSD-ul (şi nu numai) vrea stabilitate şi aceasta e raţiunea pentru care proclamă că e timpul ca “revoluţia permanentă” a DNA-ului să fie înlocuită de “construirea capitalismului printr-un singur partid”. Deloc întâmplător, lucrurile acestea rezonează amplu într-o societate pentru care “schimbarea” şi “reforma” au devenit pseudonimele eşecului şi ale incompetenţei. După 27 de ani, societatea nu mai vrea schimbare şi, prin urmare, e foarte sensibilă la apelul la aşezarea lucrurilor (chiar dacă asta înseamnă stagnare) pe care i-l lansează d-l Dragnea. Tocmai de aceea dânsul face figură de “om raţional”, capabil să propună un “pact social” – care, în diverse forme – să-i mulţumească (oferindu-le ceva) pe toţi -, în vreme ce opoziţia (măcinată de conflicte interne – deloc străine de nerealizarea efectivă a uniunii dintre PNL şi PDL) se pierde doar în declaraţii patetice, a căror audienţă scade dramatic. Pentru o dată, interesele d-lui Dragnea, ale celor care “l-au mandatat” (şi pe care îi reprezintă) şi ale unei bune părţi a societăţii converg: oamenii vor să se termine haosul “tranziţiei”, să se aşeze lucrurile, să se deseneze clar piramida socială şi să ştie fiecare cum şi încotro se poate întide. “Cowboy (sau russian) style”-ul tranziţiei a profitat, în fapt, unei mici minorităţi mobile (jucând deopotrivă în afaceri, în media şi în politică, balamaua constituind-o diverse “instituţii” informale şi discrete), însă puternic compromisă de “dezvăluirile” justiţiei şi ale presei. Ceilalţi şi-au făcut un mic gheşeft, şi-au luat casă, îşi permit concedii în străinante, unii-şi trimit acolo copiii la studii sau bătrânii la tratamente şi nu (mai) vor ca toate acestea să fie compromise în numele unei “schimbări” tot mai ipotetice. Altfel spus, sunt dispuşi “să contribuie”, dacă au garanţia că această contribuţie e rezonabilă şi că cel căruia i-o fac va fi suficient de mult timp în funcţie ca să garanteze rezonabilitatea ei. Oricât ar părea de ciudat intelectualilor, însă omenii care “s-au ajuns” în anii tranziţiei se recunosc mai uşor în – şi, implicit, ar cădea mai uşor la înţelegere cu – secretarele şi şoferii promovaţi de d-l Dragnea decât cu tehnocraţii guvernului Cioloş. Şi tare cred că, vrem – nu vrem, aceasta e realitatea: middle-class-ul României de azi e alcătuit exact din oamenii care, pe vremea lui Ceauşescu, ar fi ajuns muncitori în fabricile şi pe ogoarele patriei după un stagiu în Liceele Industriale sau în cele Agricole. Oameni care nu şi-au pierdut timpul cu teorii – probabil că mulţi se întreabă dacă diplomele cumpărate chiar au meritat preţul (destul de mic faţă de un costum) pe care l-au dat pe ele – ci “s-au băgat în joc”, “s-au lipit de cine trebuie” şi acum sunt acolo unde şi-au dorit. Le mai rămâne un singur lucru: să facă legea – şi la propriu, şi la figurat.
Să nu ne amăgim! D-l Dragnea nu e nici pe departe atât de puternic pe cum ni-l înfăţişează – aproape unanim – media. Cum a spus-o de mai multe ori el însuşi, d-l Dragnea are un mandat: acela de-“a rezolva problemele” celor care s-au adunat alături de dânsul, l-au susţinut şi îl susţin atâta timp cât demonstrează că poate face ceva pentru ei. Deocamdată d-l Dragnea e doar un primum inter pares, ca să devină “supremul” ar trebui să facă un gest care să-i paralizeze pe toţi – prieteni și dușmani – şi care să-i lege definitiv pe acoliţii dânsului de destinul lui. Nu, nu e vorba de numirea d-lui Liviu Pop în Guvern – acesta e un lucru atât de nesemnificativ, încât doar o parte (cea cârtitoare) a presei şi a dăscălimii îl înregistrează. Nici debarcarea Preşedintelui nu e o soluţie: d-l Dragnea are mai multe avantaje din menţinerea d-lui Iohannis la Cotroceni – în primul rând cel al unui ţap ispăşitor pentru toate eşecurile guvernării. Preşedintele PSD-ului va trebui să facă nefăcutul ca să se impună mai întâi în faţa oamenilor lui. Căci aceştia i-au dat cecul în alb, nu votanţii – puţini la număr faţă de cei care au preferat să stea acasă. Va trebui să facă nefăcutul şi, cu toate acestea, să rămână la putere, ba chiar să şi-o consolideze. Cred că acesta e, acum, pariul președintelui PSD-ului: unul care ţine şi de ce, şi de cum. Dânsul e cel cu spatele la zid, nu Preşedintele. Și asta deoarece noua clasă a secretarelor şi a şoferilor va fi dispusă, la cel mai mic semn de slăbiciune, să-l schimbe cu un altul, şi mai feroce. Căci, de data aceasta, puterea nu mai poate fi pierdută. Din slăbiciune a pierdut-o Iliescu (acceptând “tranziţia paşnică”), din slăbiciune a capitulat (în faţa “structurilor”) Constantinescu, din slăbiciune (şi ieftin orgoliu) au eşuat Năstase şi Ponta şi tot din slăbiciune (pentru o persoană) a ratat şi Băsescu. Timpurile acelea s-au dus. Secretarele şi şoferii ştiu bine că dacă nu sunt parlamentari şi miniştri, nu sunt nimic – doar nişte casnice şi nişte pensionari într-o căsoaie pe care, într-o bună zi, le-o va lua DNA-ul sau băncile. Ei nu au nimic de pierdut, ci doar de câştigat pariind pe d-l Dragnea. Numai de dânsul depinde dacă va fi în stare să-i conducă spre mai mult. Şi, pentru asta, nu trebuie să ezite. Faptul de-a nu ezita în momentul critic îl deosebeşte pe şeful adevărat de cel de tinichea. Contextul internaţional – şi mai ales cel regional – e suficient de vag pentru ca lovitura d-lui Dragnea, dacă e bine calculată, să reuşească. Dacă e bine calculată – căci nu doar stăpânirea de sine, ci şi calculul (care înregistrează rece – dar corect – “pagubele colaterale”) contează. Curajul şi calculul pot face din d-l Dragnea o realitate. Acum e doar o promisiune şi modalitatea cea mai eficientă de a eşua e aceea de a persista indefinit în această condiţie. Lovitura pe care va fi nevoit s-o dea va trebui să fie scurtă, radicală şi irevocabilă. Nu ştim care va fi această lovitură; un lucru e cert: miza ei – à la longue – trebuie să fie perpetuarea şi transformarea în “drepturi” ereditare a privilegiilor noii clase. Dacă reuşeşte, această mişcare poate fie relansa procesul “modernizării forţate” a României (pe modelul Rusiei, al Turciei, mai nou al Ungariei), fie întroarce ţara într-un feudalism fanariot. Dar, de asemenea, dacă va fi realizată, siajul ei va dura cel puţin două generaţii. Dacă nu, vom mai şti despre d-l Dragnea tot atât cât ştim astăzi despre – de pildă – d-l (Tudor) Mohora.
Să nu ne înşelăm! Pentru cei mai mulţi “republica autoritară”, “modelul iliberal”, “dictatura majorităţii” nu înseamnă nimic. Oamenii vor continua să lucreze ca mai înainte, îşi vor face afacerile, “se vor descurca” precum mereu, “vor pune mâna” pe ce le cade, vor da mai departe şpăgi, vor truca examene și diplome, vor ţine chefuri şi se vor îmbăta, se vor ciondăni între ei, însă îşi vor plăti obolul Cezarului. Cei cărora nu le va conveni, vor pleca din ţară; nu-i nici o pagubă, alţii – veniţi din toată lumea (d-l Dragnea e filoxen, cum ne-a demonstrat-o) – le vor lua locul la plata impozitelor şi la susţinerea noii caste. Copiii acesteia din urmă vor pleca şi ei: la Eton, la Sorbona şi la Stan(d)ford. Cei ce se vor întoarce de acolo, vor vorbi cu accent, vor fi intelectuali subţiri (dar şi “oameni de lume”), cu sursele conservatorismului la degetul mic. Şi, aproape inevitabil, se vor căsători cu odraslele actualilor intelectuali critici, realizând – în sfârşit! – sinteza pe care vituperaţiile de azi nici nu ne lasă s-o bănuim. Iar ireconciliabilii de astăzi, ajunşi bunici şi cuscri, vor merge mână în mână cu nepoţeii, la târgul de Crăciun din Piaţa Independenţii (sau a Rivuluției). Căci, pe de o parte, toate poveştile au un final frumos, pe de alta, istoria ne arată că pe la noi aşa s-au împăcat mereu “clasele antagoniste”.
Să nu ne înşelăm! Noi, indignaţii de azi, arbeiter-ii de mâine, vom vărsa şi noi o lacrimă atunci. Dacă vom mai fi. Şi dacă ne vor mai rămâne lacrimi.”
ApreciazăApreciază
Un Postac said
Acum mai bine de patruzeci de ani, în 1974, artista Marina Abramović a făcut un experiment extrem de interesant într-o galerie de artă din Belgrad. Într-o sală goală a amplasat o masă pe care a aşezat mai multe obiecte, printre care un trandafir, o pană, o pereche de foarfece, cuie, miere, parfum şi un pistol încărcat, cu un singur glonţ. De asemenea, pe masă exista un set de instrucţiuni pentru public. Timp de şase ore, persoanele din public erau invitate să folosească obiectele de pe masă în interacţiunea cu artista care, la rândul ei, se definea ca un obiect în acea seară. Împreună cu instrucţiunile exista şi un disclaimer prin care artista semnase că îşi asumă întreaga responsabilitate pentru orice ar fi urmat să se petreacă şi că, din punct de vedere legal, niciunul dintre participanţii la experiment nu va fi responsabil pentru cum va alege să folosească obiectele de pe masă.
Când publicul a intrat în sală, Marina Abramović îi aştepta liniştită şi tăcută. Pe tot parcursul experimentului nu a scos niciun sunet. Iniţial, în primele două ore, oamenii au gâdilat-o cu pana, i-au dat să mănânce struguri, au pulverizat parfum pe corpul ei. Ulterior însă, pe măsură ce tensiunea creştea, publicul a început să experimenteze şi cu celelalte obiecte de pe masă. Au înţepat-o cu spinii trandafirului. I-au rupt hainele şi au tăiat-o. Unul dintre participanţi i-a gustat sângele. S-a ajuns până în punctul care, spre final, o persoană din public a luat pistolul încărcat de pe masă şi l-a îndreptat către faţa Marinei, ţinând degetul pe trăgaci. Din fericire, a fost deturnat de ceilalţi participanţi la experiment care nu erau pregătiţi să meargă atât de departe. La finalul celor şase ore, Abramović s-a ridicat şi s-a îndreptat către cei prezenţi. Fără excepţie, toate persoanele care au luat parte la experiment au fugit în acel moment. Confruntaţi cu umanizarea „obiectului” pe care îl folosiseră, toţi cei prezenţi au ales fuga de responsabilitatea etică.
Ce a vrut să demonstreze artista prin acest experiment la limită? Cruzimea umană inerentă? Faptul că sub stratul superficial de educaţie şi civilizaţie există primordialul orientat către violenţă? Că, deşi nu suntem pregătiţi să acceptăm, răul face parte din natura umană? Posibil toate acestea, dar dincolo de aceste teorii, este mai important să reţinem o declaraţie a artistei în legătură cu cele întâmplate la Belgrad în 1974. „Dacă îi dai unui om o drujbă, vei sfârşi prin a-l provoca”, spune artista într-un interviu pentru The Guardian. Iar această frază este cheia pentru descifrarea experimentului de la la Belgrad. Dincolo de teoriile despre răul inerent, despre cruzime şi violenţă, mai importantă este provocarea – suntem capabili de a face rău atunci când suntem provocaţi. Adică atunci când avem toate instrumentele la îndemână şi nimic care să ne constrângă, în afară de propria moralitate. Iar moralitatea funcţionează cât timp percepem umanul. În momentul în care obiectivăm omul din faţa noastră, moralitatea nu mai constrânge deoarece nu este nimic imoral în a folosi un obiect.
Patruzeci de ani mai târziu, experimentul Marinei Abramović a ajuns global. Trăim în el în fiecare zi. Avem contextul, provocarea şi pistolul. Doar că nu există un singur glonţ, la fel cum nu există nici cei care să ne oprească din a apăsa trăgaciul.
Fumători vs. nefumători, susţinători ai drepturilor pentru persoanele homosexuale vs. Coaliţia pro Familie, susţinători ai unui partid politic vs. susţinătorii altui partid, pro avort vs. pro-life etc. Exemplele pot continua, dar cred că v-aţi făcut o idee. Contextul, galeria de artă din Belgrad, este internetul. Acesta este locul în care devenim judecători, procurori şi călăi şi apăsam trăgaciul în fiecare zi. Acesta este locul în care umanul devine obiect, iar cuvintele arme. De fiecare dată când apare un eveniment care generează păreri diferite, ia naştere ura. O ură viscerală, homicidală, exprimată cu voluptate. Iar această ură este principalul factor care împiedică învăţarea. Această ură ne face să ne izolăm în bule în care au acces doar oamenii care ne împărtăşesc opiniile. Suntem şocaţi când cineva care nu aparţine microuniversului propriu are o părere diferită pentru că, nu-i aşa, toţi pe care îi cunoaştem cred acelaşi lucru. Mai departe, această ură propulsată în exterior ajunge la ţintă, dar nu convinge pe nimeni. Încrâncenează şi produce indivizi care nu îşi vor exprima opiniile în mod clar pentru a nu fi supuşi oprobriului, dar care, în intimitatea oferită de o cabină de vot sau de o semnătură, vor acţiona nu atât pentru a-şi susţine o idee, cât pentru satisfacţia de a face fix acel lucru pentru care şi-au primit porţia de ură, întocmai precum angajatul tăcut pe care şeful îl terorizează şi îl ironizează constant şi care se răzbună atunci când vine HR-ul cu formularul de evaluare.
Vă întrebaţi de unde radicalismul global din ce în ce mai prezent în vieţile noastre? Vă întrebaţi cum de indivizi imprevizibili în sensul negativ al cuvântului, radicali şi îngrijorători acced în poziţii de putere? Ei bine, ura este răspunsul. Aceşti indivizi vin pe un val al urii care produce două efecte: generează o susţinere încrâncenată, pe de o parte, iar pe de altă elimină dezbaterea şi, ca atare, învăţarea. Astfel ia naştere un teren extrem de fertil pentru aceşti lideri a căror popularitate nu este decât efectul de bumerang al urii. Dezbaterea presupune disponibilitatea de a-l asculta cu adevărat pe celălalt, chiar dacă eşti înclinat să îl contrazici iniţial. Însă, prin natura ei, dezbaterea înseamnă să nu ştii dacă îl vei contrazice sau nu pe omul din faţa ta înainte ca el să deschidă gura. Şi tocmai de aceea o dezbatere reală este extrem de valoroasă deoarece ea are potenţialul de a te ajuta să vezi partea ascunsă a lunii – lumea prin ochii celui care îţi vorbeşte. Însă în momentul în care fetişul pentru propriile idei este mai puternic decât disponibilitatea de a învăţa, decât dorinţa de a experimenta cu sine şi de a explora mentalităţi opuse principiilor tale de viaţă, atunci ia naştere hate-speech-ul. Atunci suntem într-o galerie mică de artă din Belgrad şi ţinem pistolul în mână, repetându-ne obsesiv că de partea cealaltă a pistolului nu se afla un om, ci un obiect. Un fumător. Un gay. Un homofob. Un „postac”.
Prin natura sa, internetul este un disclaimer. Pentru aproape orice ai face nu există o responsabilitate legală. Şi, nu mă înţelegeţi greşit, este foarte bine că se întâmplă aşa. Dar reversul acestei libertăţi este hate speech-ul. Internetul nu promovează ura, dar poate ajuta la proliferarea ei. Dincolo de acest aspect, se mai întâmplă un fenomen interesant în momentul în care suntem în faţa laptop-ului. Oamenii pe care îi citim sau cu care discutăm sunt foarte uşor de obiectivat. Avem o poză, un nume şi nişte rânduri. Nu îi auzi vocea, nu îi simţi privirea aţintită asupra ta, nu îi vezi zâmbetul şi nu îi auzi respiraţia. În teorie ştii că este vorba despre un om. În practică, este o ţintă într-un poligon de tir. Întocmai precum în experimentul Marinei Abramović, cu cât petrecem mai mult timp în camera virtuală a internetului, cu atât tindem să uităm că de partea cealaltă a conexiunii există oameni reali. 99% dintre cei care folosesc în mod constant hate-speech-ul, nu o vor face faţă în faţă. Un individ care va scrie că o persoană gay este o abominaţie şi o făptură mizerabilă nu îi va spune acelei persoane acelaşi lucru faţă în faţă. Iar aici nu intervine teama de confruntare, cât conştientizarea umanului din celălalt. Întocmai precum unul dintre primele lucruri pe care le face un agresor este să îşi reducă victima la tăcere pentru a-i anula umanitatea, un individ mai întâi va obiectiva o persoană, va reduce volumul umanităţii acelei persoane pentru a o putea agresa, ulterior. Puşi faţă în faţă cu propriile victime, aceştia vor fugi, întocmai precum au făcut-o participanţii la experimentul Marinei Abramović.
În fiecare zi reiterăm acest experiment, demonstrând acelaşi rezultat, de fiecare dată. Nu putem şi nici nu este dezirabil să combatem ura prin lege. Dar putem să ne oprim pentru un moment şi să reflectăm asupra pistolului din mână. Este necesar să apăsăm trăgaciul sau o facem din dorinţa de a ne justifica existenţa? Mai departe, apăsam pentru că este mai simplu şi mai la îndemână decât să explicăm, să ascultăm şi să conversăm? Pentru că în acest caz nu există nicio diferenţă între un individ complet manipulat de un anumit post de televiziune şi un individ care se consideră lucid, dar strânge la piept acel pistol. Este vorba despre aceeaşi lipsă de curiozitate, despre aceeaşi comoditate intelectuală, cea care împiedică individul să cerceteze şi să caute răspunsuri, făcându-l să apuce cu ambele mâini versiunea care îi place cel mai mult. Adevărul nu mai este tridimensional, nu mai există faţete multiple de descoperit şi nici unghiuri diferite de explorat. El se aplatizează, devine bidimensional, iar complexitatea lumii este redusă la nivelul unei schiţe. Iar atunci când întreaga lume devine o schiţă, nu avem de ce să ne mirăm că liderii politici devin reprezentări caricaturale sau că lipseşte complexitatea unei înţelegeri autentice. Totul se colorează în alb şi negru. Ironia este că albul şi negrul sunt interşanjabile în funcţie de perspectiva propriului microunivers.
https://republica.ro/ura-de-dupa-taste-si-experimentul-marinei-abramovic-femeia-care-s-a-transformat-de-bunavoie-intr-un-obiect
ApreciazăApreciază
ENTP said
“Urmează calea gânditorului independent, care își asumă riscuri. Expuneți ideile pericolului controversei. Spune ceea ce crezi și teme-te mai puțin de eticheta de “nebun” decât de stigmatul conformității. Iar, în ceea ce privește chestiunile care sunt importante pentru tine, ridică-te și fă-te auzit cu orice cost.” – Thomas J. Watson
Tipul de personalitate ENTP este avocatul suprem al diavolului, care prosperă de pe urma zdrobirii argumentelor și convingerilor, și lasă urmele sale în bătaia vântului pe a putea fi văzute de toată lumea. Spre deosebire de omologii lor mai determinați, Organizatorii (J), ENTP-ii nu fac acest lucru pentru că încearcă să atingă un scop mai profund sau strategic, ci pentru că le oferă o șansă să își arate rapid inteligența, cunoștințele acumulate, și capacitatea de a face legătura între idei dispersate pentru a-și susține punctele de vedere.
În cazul ENTP-iilor se arată o juxtapunere ciudată pentru că aceștia, chiar dacă sunt mai presus de toate onești, se vor lupta să susțină cu toată puterea ceva în care de fapt nici nu cred, punându-se în locul altcuiva pentru a susține un adevăr dintr-o altă perspectivă.
Jucarea rolului avocatului diavolului îi ajută pe oamenii cu tip de personalitate ENTP nu numai să dezvolte o capacitate de argumentare mai bună, dar și o capacitate de a înțelege mai bine idei contrare – din moment ce ENTP-ii sunt cei care le argumentează.
Această tactică nu ar trebui să fie confundată cu un fel de înțelegere reciprocă, pe care îl caută Diplomații (NF) – ENTP-ilor le plac toate personalitățile Analitice (NT), se află într-o continuă luptă de cucerire a cunoașterii, și ce mod mai bun de a câștiga această luptă decât prin atacarea și apărarea unei idei, din fiecare unghi, din fiecare parte?
Nu există reguli – Încercăm să realizăm ceva!
Găsind o anume plăcere în a fi considerați minoritari, ENTP-ii se bucură de exercițiul mental pe care îl realizează îndoindu-se de modul de a gândi al majorității, transformându-se în persoane de neînlocuit în reinventarea sistemului deja existent sau zdruncinând lucrurile și orientându-le în direcții ingenioase noi. Totuși, se vor simți mizerabil dacă vor fi nevoiți să gestioneze mecanica de zi cu zi a implementării sugestiilor lor. Personalitățile ENTP adoră brainstorming-ul și gândirea la nivel înalt, dar vor evita cu orice preț să facă “munca de zi cu zi”. ENTP-ii formează doar trei procente din populație, ceea ce este suficient, acest lucru permițându-le să creeze idei originale, iar apoi să se retragă pentru a permite personalităților mai numeroase și pretențioase să se ocupe de logistica implementării și întreținerii.
Capacitatea ENTP-ilor de dezbatere poate deveni o trăsătură supărătoare – deși deseori apreciată, atunci când este necesară, poate deveni enervantă când încep să îi calce pe alții pe bătături, ca de exemplu atunci când pun la îndoială ceea ce spune un superior într-o ședință sau despart firul în patru în conversația cu partenerul lor. Lucrurile se complică și mai mult din cauza onestității brutale a ENTP-ilor, pentru că acest tip nu filtrează cuvintele și nu pune prea mult preț pe a fi perceput ca o persoană sensibilă sau compasională. Tipurile de personalitate ce gândesc aproximativ la fel se înțeleg destul de bine cu tipul de personalitate ENTP, dar tipurile mai sensibile, și societatea în general, sunt deseori împotriva conflictelor, preferând sentimentele și confortul, și chiar minciunile albe în schimbul adevărurilor neplăcute și rațiunii neiertătoare.
Acest lucru provoacă frustrare ENTP-ilor, și aceștia descoperă că amuzamentul lor conflictual dă foc multor punți, de multe ori neintenționat, atunci când depășesc anumite limite pentru că persoanele respective le pun la îndoială convingerile și le ignoră sentimentele. Tratându-i pe alții la fel cum au fost tratați ei, ENTP-ii au o toleranță scăzută la măguleli, și nu le place când cineva bate câmpii, mai ales atunci când cer o favoare. Personalitățile ENTP sunt respectați pentru viziunea, încrederea, cunoștințele și simțul fin al umorului, ce îi caracterizează, dar deseori le este greu să își folosească aceste calități pentru a pune bazele unor relații de prietenie sau romantice profunde.
Oportunitatea este ratată pentru că pare a necesita eforturi mari
ENTP-ii au de parcurs un drum mai lung decât alții atunci când vine vorba de valorificarea abilităților lor naturale – independența lor intelectuală și viziunea nemărginită le sunt foarte valoroase când se află la conducere, sau măcar când sunt ascultați de cineva în această poziție, dar pentru a ajunge aici necesită un nivel de perseverență cu care mulți ENTP-i se luptă pentru a-l atinge.
Odată ce și-au asigurat o astfel de poziție, ENTP-ii au nevoie să își amintească că, pentru a-și fructifica ideile, vor depinde întotdeauna de alții care vor asambla piesele – dacă și-au petrecut mai mult timp „câștigând” polemici decât construind consensuri, mulți ENTP-i vor descoperi că pur și simplu nu au sprijinul necesar pentru a avea succes. Jucând atât de bine rolul de avocat al diavolului, oamenii cu acest tip de personalitate vor descoperi că cea mai complexă și plină de satisfacții provocare intelectuală este aceea de a înțelege o perspectivă mai sentimentală, și de a pleda pentru înțelegere și compromis alături de logică și progres.
ApreciazăApreciază
arcaluigoe said
Daca avem INTJ de ce n-am avea si ENTP ?
ApreciazăApreciază
arcaluigoe said
@Un postac – Articolul recomandat de d-voastra azi, se afla in asteptare, in portofoliul cu propuneri tematice pe Arca lui Goe, inca de anul trecut, de la data publicarii lui la sursa. Este si in ton si on topic cu Arca, asa in general, dar mai ales cu o anumita etapa de dezvlotare din trecut a Arcei lui Goe (etapa depasita azi… de evenimente). Prin urmare, desi in raport cu curentul articol (pro-Gnoze) este cam… off topic, putem considera ca initiativa d-voastra acopera o restanta a Arcei lui Goe (in ceea ce priveste propunerile facute „auditoriului” spre dezbatere… spre meditare… spre amuzament… divertisment si/sau ce-o mai fi necesar. Presupun ca nu aceasta a fost intentia d-voastra (de a acoperi „o restanta” din noianul de restante ale Arcei lui Goe) ci ca mai degraba ati dorit sa exprimati liber sentimentul de solidaritate personala (al sinelui d-voastra) cu personajul Marina Abramović, perspectiva speciala din care priviti experimentul respectiv si relatia particulara in care v-ati fi afland cu el, in context Arca lui Goe. Deosebirea ar fi ca (citez):
… atunci când publicul a intrat în sală, Marina Abramović îi aştepta liniştită şi tăcută. Pe tot parcursul experimentului nu a scos niciun sunet…
P.S. Desigur ca articolul cu pricina (dincolo de relatia triunghiulara pe care o aveti domnia voastra (1), cu el (2), in context Arca lui Goe (3)), ramane ca atare, pe lista de asteptare in portofoliul Arcei lui Goe, pentru cand i-o mai veni timpul (daca i-o mai veni) pe drumul ratacitor al acestei arce prin neanturi. Va „avertizez” insa, „anticipat”, ca exista si alte perspective de a privi si aborda experimentul Marinei Abramović din 1974 si echivalenta acestuia cu actualitatea virtuala contemporana, alte perspective deosebite substantial de perspectiva „aleasa” implicit (prin „liber arbitru” ?!) de domnia voastra (care rezulta din… plasament), dar nu mai putin consistente. Dimpotriva. 🙂
ApreciazăApreciază
INTJ said
He Never Died (2015)
on topic: tinand cont ca avem doar o viata nu-i ironic cat de greu ne e s-o traim si pe asta?
ApreciazăApreciază
Dl.Goe said
As fi tentat sa „raspund” (comentez): „ba da, este, cum sa nu…”, doar ca ironia presupune existenta unei entitati ironice capabila sa comita o ironie (aceea despre care este vorba in intrebare) la adresa unei alte entitati (victima ironiei)… Pot presupune ca ati avut in vedere o auto-ironie subtila, pe care suntem capabili sa o exercitam atunci cand ne observam noi pe noi insinea fara detasarea necesara unui observator neutru, implicandu-ne in actul observarii mai mult decat s-ar cuveni, printr-o atitudine usor… masochista (as zice)… Pana la urma totul (orice) ramane o problema de atitudine… de interpretare.
Si ziceti ca merita sa vad filmul?
ApreciazăApreciază
INTJ said
nu zic … doar ca citind „Este necesar să apăsăm trăgaciul sau o facem din dorinţa de a ne justifica existenţa?” mi-am amintit de Karellen („Childhood’s End'”, Arthur C. Clarke) care-l intreaba pe Milo: „
Consciousness, Milo, is a community of minds. Each exists in the other’s thoughts. Rachel exists in your consciousness as if she had never left. You still love her, you still feel her, so what has changed?” iar continuand cu „Mai departe, apăsam pentru că este mai simplu şi mai la îndemână decât să explicăm, să ascultăm şi să conversăm?” mi-am amintit un dialog din acel film.
ApreciazăApreciază
Dl.Goe said
Cred ca sub aspect „calitativ” exista unitate dinamica si armonie dialectica intre citatele pe care le-ati extras, din textul adus de „un Postac”, si replicile pe care aceste texte vi le-au amintit, actionand ca un trigger. Atunci cand insa se produc acumulari cantitative impresionante, lucrurile se complica teribil. Nu mai suntem in contact cu doar o mana de oameni (consatenii, concitatdinii, confratii), zeci, sute ci cu mii si mii, potential cu milioane si miliarde. Nu putem sa-i ascultam indefinit pe toti si sa conversam cuminte chiar cu toti cu care intram in atingere… I-am defavoriza teribil pe cei carora le suntem (cumva) datori (sentimental) cu un statut special. Ceilalti trebuie din cand in cand sa fie dispersati cu focuri de arma. Important este sa fie trase cu gloante oarbe, fictive si (cvasi)inofensive, intr-o lume eminamente virtuala precum aceasta pe care o populam cu personaje dispensabile. Agresiunile asupra efigiilor pot fi desigur purtatoare de dureri pasagere, dar a le echivala cu agresiuni concrete in contra persoanei, ramane un abuz. Cred.
ApreciazăApreciază
Radu Humor said
ApreciazăApreciază
arcaluigoe said
Am fi fost cu totii (individual si ca societate) mai castigati daca reactionarii si puii lor ar fi ramas in pestera sau si mai bine in copac, impreuna cu ceilalti macaci. Instinctul de conservare e una, prostia e alta (una cu senzationalismul).
ApreciazăApreciază
Vizitatorul « (b)Arca lui goE said
[…] ianuarie 13, 2017 la 9:41 pm e nu zic … doar ca citind „Este necesar să apăsăm trăgaciul sau o facem din dorinţa de a ne justifica existenţa?” mi-am amintit de Karellen („Childhood’s End'”, Arthur C. Clarke) care-l intreaba pe Milo: „Consciousness, Milo, is a community of minds. Each exists in the other’s thoughts. Rachel exists in your consciousness as if she had never left. You still love her, you still feel her, so what has changed?” iar continuand cu „Mai departe, apăsam pentru că este mai simplu şi mai la îndemână decât să explicăm, să ascultăm şi să conversăm?” mi-am amintit un dialog din acel film. […]
ApreciazăApreciază