13 Februarie – Ziua Nationala a Culturii Romane

NIMIC, dar nimic, NU s-ar potrivi mai bine pentru celebrarea, cu fast (n.b. lb.eng a universalitatii in original), a Culturii Nationale Române, decât data de treişp’ce februarie, acest unşp’ce bis al tuturor fatalitaţilor, ghinioanelor şi dramelor universale ale literaturii de limbă româna. S-ar potrivi categoric mai bine decat Înger. Înger? Nu, nu merge înger! Nu se loveste. Nu bate. Altceva, altceva, altceva, altceva… dupa cum se chinua in cautarea tonului un alt „ploiestean”, tot mare si tot cu radacinile pe-afara (hăt in Siberia), victima tragica a aceleiasi fatalităţi al lui treşp’ce februarie. De parca n-am sti ca Eminescu n-a existat. Si inca dupa ce ne-a mărturisit-o tragic o alta haimana-himera (din Bulzesti) a culturii române, universala si ea, haimanaua, si ce zic eu universala, cosmică, meteorit apoi (de)cazut prin Ramuri, in mărginirea (ne)mâintuirii milenare a ghinii şi a vinii de a ne fi nascut cultura pe 13 Februarie (unşp’ce bis, pe care-l stie bine conu Zaharia, vai, doar conu Zaharia).

Destul de român pentru a pricepe taina, destul de străin pentu a nu fi lipsit de necesara perspectiva asupra fenomenului, se nastea, a dracului fatalitate, in comuna Haimanale (!!!), pe 31 ianuarie 1852 pe stil vechi, insul Ion. Ion! Nu doar cel mai românesc prenume cu putinţă dar si plin deja de „blestemul pamantului, blestemul iubirii”. Fatalitatea insă, ca un paianjen nesatul, işi ţese mai departe pânza, strecurand subtil, in numele, ce avea sa devina renumele rumânului, o cacofonie splendida, aproape onomatopeica: Ion Luca Caragiale. Sa curga berea, sa cânte muzica. Curat constitutional. Si dacă toate aceste mărci simbolice ale debutului sau pe lume, întru împlinirea menirii pentru care anume se năştea, nu au fost suficiente, nimic n-a putut impiedica a-dracului-fatalitate să-i mute data naşterii pe stil nou pe 13, 13 Februarie, şi să-i presare spiritul cu o inteligenţă de un fel anume, orientată spre priceperea muzicalitatii vorbirii şi a convergentei magice dintre sunete si sensuri.

Nu cred sa mai existe în cultura romana un alt artist care sa-si fi dus mai abitir decât Caragiale la indeplinire misiunea care s-a lipit firesc de geniul sau. Distanta dintre „ce-ar fi putut si-ar fi trebit sa fie” si „ce este” Opera, nu este nicăieri şi la nimeni dintre scriitorii români mai mari sau mai mici, mai mică decât la nenea Iancu, bogasierul limbii române libere, libere-libere, la ea acasa, pe strada, în berarii, în ministere, pretutindeni, atunci si-n veacul vecilor. Limba româna insăşi, ca instrument de comunicare logica si afectiva, s-a esentializat prin Caragiale. Se spune ca „Limitele mele sunt limitele limbajului meu”. In interiorul acestui adevar vast, se ascunde unul mai mic: „Limitele mele sunt limitele libertatii (de expresie) ale limbajului meu”. Nu pot fi liber daca n-am nimic „de spus”, daca nu stiu „(cum) sa spun” si/sau daca n-am „voie sa spun” şi, in fiecare dintre aceste trei dimensiuni ale libertăţii exista limitari. Prin Caragiale, „cum sa spun” a fost impins mai departe, oferind astfel fiecaruia mai multa libertate, incepand de la Radu Humor pâna la Andrei Plesu şi aşa mai departe, sunt(em) cu totii mai liberi in gândire şi vorbire, de la nenea Iancu citire, disponibili pentru risipiri de natura intelectuala mai degraba de natura lui „ce” si mai putin de natura lui „cum”. Este si motivul principal pentru care dl.Goe il iubeste pe nenea Iancu ca pe nimeni altul dintre ai nostri.

Dar asta nu e totul. Genialitatea omului de stiinta Caragiale (nascut la doua zile dupa Edison) rezidă in abilitatea sa de a fi reusit sa recunoasca (dintr-o privire) si sa extraga din haosul fenomenelor observate, esentialul si permanenul, repetabilul, regretabilul si reproductibilul, abstractizandu-l si redandu-l apoi, in esantioane inteligibile, schite usor de priceput si acceptat. Reflectarea de sine este o marca a inteligentei si ratiunii. Prin Caragiale societatea romaneasca a capatat atributul inteligentei auto-reflectarii esentializate. Ca nici pana azi nu reusim sa ne asumam rezultatele auto-reflectarii inteligente, pe care i-o datoram, nu mai este vina lui nenea Iancu, mort de tot, de-abinelea, in inghetul siberian al limbii germane culte, ce ne-a mai stors inca o data lămâia, cu h-umor a la „Herta Muller”. Si cu cat amânam mai mult, cu atat mai tarziu vom putea putea sa ne depaşim conditia şi să progresam. Mai intai ar trebui sa ne transformam porecla in renume si sa-i dam cezarului ce-i al cezarului, recunoscand cu umilinta si umor ca da, noi suntem Bibicul, nene Iancule. 13 Februarie, ziua de nastere a lui Caragiale, care ne tine cu mare succes loc si de Chaplin si de Cehov, si de Gogol, si de Kafka, si de Moliere, si de Shakespeare, si de Cervantes, si de Pirandello (mai ales de Pirandello) ar trebui fără tăgadă sa fie „Ziua Naţionala a Culturii Romane”. Alta mai potrivită nu exista. Ca despre potriveala si reprezentativitate este vorba.

Mihail Eminescu, poate cel mai important scriitor de limba romana, s-a nascut pe 15, zi fasta (nu pe 13!), in luna întâi, prima (nu a doua!). El reprezinta superlativul, exceptia, vârful, si va trebui celebrat si pretuit intotdeauna in mod special, ca EROU, un erou atipic, un gigant produs de catre românime. Va trebui insă ajutat sa evadeze cumva din prizonieratul limbii de lemn care-l decade de ani si ani de zile, in gunoiul festivalurilor de tip „Cantarea Romaniei”, la fiecare 15 Ianuarie, cand trupul si sufletul sau sunt facute bucăţi, amestecate cu prune si puse in fel de fel de guri, ca bunuri ale intregului popor. Am participat o vreme, in Romania si in strainatate la tot felul de chermeze jubiliare sub pretextul aniversarii poetului national. Am ascultat recitari, am degustat bufete si ţuici, constatînd cum ii sunt alterate litera si spiritul, in ciuda sa, in contra sa, de catre fiecare pigmeu care crede, sarmanul, ca poate evada din tagma celor pe care poetul ii detesta, plasându-se, in cuvinte, de partea lui, a marelui si nemuritorului Eminescu. Caragiale n-ar putea păţi asemenea rusine. N-ar avea cum. Nenea Iancu ar putea fi celebrat cu (si cu) mici si bere, fara probleme. E de-al nostru. Din popor. Reprezentativ. Ne reprezinta orice am face, nu ca Eminescu, care este reprezentativ, fara sa ne reprezinte, el reprezentandu-se cu adevarat doar pe sine. Numai cineva lipsit de logica si de minima intelegere a semnificatiei sintagmei „Cultura Nationala” nu poate pricepe ca 13 Februarie se potriveste ca Zi Nationala a Culturii Romane mai bine decat 15 Ianuarie, care ar putea fi declarata fara probleme Ziua Excelentei Culturale.

Printre romani dar si in strainatate nenea Iancu este de departe mult mai popular si mai ortoman. De pe urma lui teatrul romanesc, cinematografia, actori, regizori, ca si alte paturi sociale, cultura in general, au mancat o paine alba, crescand apoi, ca pe niste un cozonaci, alte nume si renume, care au facut cultură, natională, română.

De aceea azi, 13 Februarie, dl.Goe, care va sa zica, ma intelegeti, vine sa-i sarute papucul lui nenea Iancu – un sultan dintre aceea ce domnesc peste o limba, cerandu-si cu umilinta iertare pentru nivelul literar al pledoariei incropită aci.

P.S. Eminescu si Caragiale ar putea fi cele doua lozuri câştigătoare trase de catre literatura româna, angajata ca-conţopist, la ministerul culturii, acolo unde domneste ca şef dl. Georgescu, hau-hau… Doar ca sunt si azi viceversa. Tot viceversa. Revedeti va rog finalul: