Atenție amnezie

Continuare din (toate) numerele trecute (si viitoare).

Nu-mi amintesc prea exact, dar am vaga impresie că am mai utilizat sau că voi mai utiliza acest titlu (Atenție amnezie) pentru vreuna dintre prozele de pe Arca lui Goe. A nu se confunda după golire. Imi cer cu anticipare scuze celor care se vor fi confruntând retroactiv cu sâcâitoare senzații de deja vu, rugându-i totodată să le ignore, pe cât posibil.

Mi-am invitat o dată prietenii si cunoscuții să mergem împreuna în piața Sant Roc din Sabadell, pe 19 mai 2012, pe la orele 18.00 de odă bucuriei, cu ocazia flashmob-ului. Eram așa de entuziasmat de idee încât ii făceam reclamă pretutindeni si oricui, la Cercul de Istorie si de Cultură a Civilizațiilor, la Cenaclu, la scoală, la serviciu. Se pare că elanul meu retoric si oratoric si-a făcut efectul într-o măsură mult peste așteptări, pentru că m-am trezit dintr-o dată colectând răspunsuri favorabile invitației mele care, la origine, mai mult decât a fi invitație sadea, era mai degrabă un fel de a mă lăuda anticipat cu excursia plănuită (de fapt) in compania unui grup restrâns de amici. Oferisem cei drept cu mare generozitate, cui a vrut si cu n-a vrut detalii, fotografii, filme (a se vedea si videoclipul de mai jos), despre destinația de vacanță propusă, dar sincer să fiu nu mă așteptam ca cineva să fie atent si receptiv la vorbăria mea. Si așa a început drama. In total, își exprimaseră intenția să vină vreo 40-50 de indivizi, care de pe unde si cum, care nu se prea cunoșteau ei intre ei, si unii, nici cu mine cine stie ce, iar asta anunța un efort organizatoric copleșitor. Nu doar ca trebuia sa ne ducem împreună in același loc si in același timp, dar majoritatea celor care voiau să facă aceasta excursie, aveau pretenția să si plecam împreună, din același loc si in același timp, si să mă ocup eu te toate detaliile călătoriei: stabilirea orarului, a traseelor, bilete pentru mijloace de transport (aiurea noi făceam blatul), acomodarea tuturor doleanțelor vizavi de data si locul de plecare… plus anunțarea tuturor despre aceste detalii. Amicii apropiați cu care plănuisem respectiva excursie nu numai că n-aveau nici cea mai mica intenție de a mă ajuta cu organizarea, dar s-au arătat de-a dreptul agasați de ideea că excursia devenise una mamut si că trebuie să meargă cu turma, așa ca unii a zis pas: „Bine măi ghidule, promotorule, du-te tu cu adunătura si lasă că noi mergem altcândva, altundeva. Te anunțăm noi. Din vreme. Unde si când„. Doar doi dintre membrii grupului original initial (si inițiatic) au decis să meargă totuși (chiar si așa), rugându-mă să-i tin la curent cu detaliile. Coșmar nu alta, toți împricinații vrând câte altceva. Realizând că nu am cum să împac pe toată lumea, am decis să ignor toate doleanțele si să stabilesc de unul singur datele excursiei si cine merge, merge, cine nu, nu. Am decis plecarea la „data de” din „locul x”, pe peron, la ora 1:00 dimineața (noaptea)… La început nimeni nu s-a plâns de nimic, dar după cum mă așteptam, au început abandonurile. Unii m-au anunțat că nu mai merg, din tot felul de motive cusute cu ață albă. Luam la cunoștința in fiecare caz in parte cu regret si nesfârșită tristețe despre decizia respectivă, angajându-ne solemn si reciproc despre faptul că rămâne musai pe data viitoare. Tot mai rămăseseră vreo 20 care nu s-au retras… dar care, in mod bizar, pe măsură ce se apropia momentul X si ziua Z, erau din ce in ce mai greu de găsit pentru confirmare si pentru a fi puși la curent cu detaliile plecării. Cu câțiva zile înainte de termenul stabilit, doar Livache, Mirela si Manitou mai erau de găsit. Livache s-a oferit să se ocupe el de înștiințarea Mirelei si a lui Manitou, care veneau de la Giurgiu… dar, cu două zile înainte de termenul fatidic, când l-am sunat să aflu dacă si ce le comunicase acestora, surpriză, la telefon a răspuns tatăl lui Livache, după câte am presupus, care, părând ușor abțiguit mi-a zis ca „Liviu a plecat la mare”. 😦 … Si uite așa marele, imensul grup, care urma să lase o amprentă adâncă într-un anumit spațiu timp s-a evaporat ca si cand n-ar fi fost. Mă pregăteam să-i contactez pe cei doi membri ai grupului initial (si inițiatic) si să-i înștiințez umil despre eșuarea lamentabilă de care mă făceam responsabil si să le spun si lor solemn că rămâne musai pe altă dată, când, cu câteva zile înainte de plănuita plecare în „expediția inițiatică„, surpriză, m-am trezit cu ei la ușă. (va urma)

(paranteza in paranteza): (In acord cu spiritul de anticipare care m-a consacrat (literar) încă de prin liceu, când scriam mici piese de teatru (pe unde ori fi oare?), apreciate ca atare de către redactorul literar al teatrului (care m-a îndrumat, însă 🙂 către regie si actorie, pe căi niciodată urmate), as vrea să spun că, desi în opinia mea tribulațiile si trepidațiile – la care ne dedăm cu entuziasm exagerat numindu-le pompos „călătorii” (Domne am fost in Tailanda de Craciun), în fapt acestea fiind niște mici oscilații tranzitive, infinitezimal mici, in jurul marelui traseu cosmic pe care ne deplasăm, purtați inexorabil pe orbite de către materia captivă si ea capriciilor spațio-temporale, – nu sunt câtuși de puțin călătorii (ne având cum fi), totuși aceste pseudo-calatorii pot apărea (in cazul celor talentați literar-artistic) ca bune prilejuri (catalizatori de imaginație), întru amorsarea singurelor calatorii inițiatice pe care ne este dat să le facem: cele interioare, imaginare. Nu-i musai să te muți în scală un micron mai la dreapta ca să „mergi/ajungi” la Paris, spre întreprinderea unei călătorii inițiatice (imaginare), dar in cazul celor mai multora dintre noi, a fi fiind „în persoană” pe malurile Senei pare a stimula disponibilitatea pentru deplasări interioare ale spiritului, în fabuloase calatorii imaginare, interioare. De aceea vin si zic: Parisul, Roma, Barcelona sunt „destinații” pe care nu trebuie să le ratezi si pentru care merită să te faci luntre si punte si pe dracu în patru pentru a le atinge si a le lăsa să te atingă (cu ființa, cu spiritul, cu atenția, si dacă se poate, cu sufletul). Trebuie să ai (si tu) un Paris al tau (în Paris), o Romă a ta (la Roma) si o Barcelonă personală (la Barcelona). E musai… Ca multi alții am (si eu) unele povesti personale (care în proză, care cu rimă, ne scrise încă dar oricum inenubilable) despre Parisul meu, Roma mea si Barcelona, încrustate în legenda personală, gata oricând pentru a se transforma (eventual) în proze scurte sau evocări la un pahar de vorbă (cu alții ca mine ori cu mine însumi). Dacă plănuiești așa ceva (în premieră sau în reluare, nu contează), e bine să te documentezi, să te pregătești, din vreme, altminteri e posibil să ratezi întâlnirea cu punctul de inflexiune de la fata locului responsabil cu amorsarea călătoriei interioare. E posibil să ajungi la Paris si (vai) să nu fii în Paris, să nu(-l) înțelegi, să nu(-l) vezi, să nu(-l) simți, să nu știi la ce sa te uiți si cu câtă atenție, să fi iremediabil pierdut si absent si cu banii luați. Ca să ajungi pentru prima oară, de-adevăratelea, la Paris trebuie musai să fi fost deja. Poti începe aceste excursii vizionând filmele lui Woody Allen pe care le-am pomenit deja: „Midnight in Paris” si „To Rome With Love”… iar pentru că acum ești invitat la Sabadell (fie ca vei fi acceptând invitația fie că nu) n-ar strica să mergi pe mâna lui Woody Allan si sa vezi (desigur, „Trandafirul Rosu de Cairo” dar mai ales) „Vicky Cristina Barcelona„.

Cele 4 filme mai sus pomenite, pot constitui o buna inițiere distractivă, vag pregătitoare (semantic) pentru expediția la Sabadell, dar, in acord cu spiritul de anticipare care m-a consacrat (literar) încă de prin liceu când scriam mici piese de teatru (pe unde ori fi oare?) apreciate ca atare de către redactorul literar al teatrului (care m-a îndrumat, însă 🙂 către regie si actorie, pe căi niciodată urmate), trebuie să spun că pentru a te pregăti serios spre a înțelege diferența dintre călătoriile imposibile (din realitate) si cele inițiatice (imaginare), n-ar strica să vezi (insist) „Marea interioară” („MAR ADENTRO” / „The Sea Inside„, al lui Alejahdro Amenabar), din care-ti propun (de gust) … o scenă: And I came flying (scene from „MAR ADENTRO”). Fără o minimă pregătire n-ai cum ajunge la Sabadell in 2012 si nici nu vei putea înțelege de ce, de ce, de ce…)

(vai urmare) – Oamenii afișau în mimică un amestec bogat de micro-stări emoționale, ușor de observat din prima: un pic de nedumerire, nițică dezamăgire, oleacă de revoltă, parând totodată a fi în expectativă, ne deciși în legătură cu cum ar trebui să mă ia (la rost), cu furie, cu milă sau cu scârbă, pentru că (ocupat fiind până peste cap cu organizarea marelui grup), îi lăsasem de izbeliște, tocmai pe ei doi (singurii care nu dăduseră bir cu fugiții, precum ceilalți amici „de nădejde”), si nu-i ținusem la curent cu mersul organizării. „Ce faci meștere? Ce se aude? Gata pregătirile? Cum a rămas cu plecarea? Câți s-au strâns în grup până la urmă? Câte gagici sunt?”… Nu știu exact câte dintre aceste întrebări or fi fost rostite cu voce tare, pe loc, în secunda aia de suspans, si câte oi fi citit eu în privirile lor atât de expresive. „Măi (am zis eu spășit), să știți că până la urmă nu n-am făcut un grup prea mare”. „Mai bine”, au zis ei. „Câți suntem în total?” „Păi… am cam fi… voi doi si… cu mine !!!”. N-am destul talent literar pentru a putea descrie în cuvinte stările care s-au petrecut spontan pe fețele lor în doar câteva clipe. „Păi… si grupul?”. „S-au căcat pe ei unul câte unul”, am izbucnit eu cu obidă (Si nu știu gândirea-mi in ce să o sting. Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng? La ce? Oare totul nu e nebunie?). „M-au făcut ca la Nufărul, de caterincă”. „Cum bă toți 40?” „Da bă. O lună n-am făcut altceva decât să organizez un grup care s-a subțiat de la o zi la alta până s-a evaporat cu totul. Alaltăieri l-am sunat pe Livache (nu-l știți voi) că el mai rămăsese, si mi-a zis tac-so c-a plecat la mare, așa hodoronc-tronc. El trebuia să vorbească cu Mirela si cu Manitou (ăia de la Giurgiu). Asa că am rămas în pielea goală. Mă pregăteam să vă sun si să vă spun si vouă cum stă treaba. Am tot amânat pentru cu nu știam ce rahat să vă spun, totul schimbându-se dramatic de la o zi la alta”. „Păi si acuma ce facem? Mai mergem?”. „Păi eu știu? Doar noi trei? In fiecare an eram măcar 7-8. Voi ce ziceți?” „Bă, dacă am zis că mergem, mergem. Nu contează câți suntem. Mergem si gata”. „Poate să-i sun si pe ceilalți amici, să vedem dacă mai vine vreunul, că gata, nu mai e nicio turmă”. „Nu mai vine bă nimeni, c-au plecat deja, care pe unde.” „Treaba lor. Nicăieri nu e ca la Sabadell”. Odată ce ne-am hotărât ni s-a luat o piatră de pe inimă, ne-am înseninat si ne-am apucat serios de pregătiri pentru marea deplasare spațio-temporală. Acuma că nu mai trebuia sa așteptam după nimeni am decis să ajustăm un pic ora de plecare (prin portalul din gară), si in loc de 1:00 să ne înființam acolo la miezul nopții, precum Harry Potter, pentru trenul de la 12:00. Oricum, pentru noi, ca blatiști, toate trenurile erau la fel. Planul era să ne teleportăm la Polinyà (într-un loc cunoscut nouă, ferit de priviri) si de acolo să luăm o ocazie până la destinație, la piața San Rock din Sabadell, întocmai la timp pentru eclipsă. Ceea ce am si făcut. Despre noianul de sentimente si despre stările si modalitățile de exprimare verbală aferente, avute de cei din grupul Livache-Mirela-Manitou, înființați cuminte si disciplinat, in acord cu cele stabilite, in portalul de la gară, la ora unu din noapte, aflându-se singuri singurei pe peron, în fata constatării că li s-a tras o țeapă de zile mari si că marele organizator-combinator si promotor al excursiei la Sabadell lipsește cu desăvârșire de prin zonă, dimpreună cu oricine altcineva din așa zisul grup, vom avea poate ocazia să mai vorbim ulterior. Putem presupune așadar si de data asta că… va urma. Vorba ceea, lung e drumul Gorjului dar mai lung al Sabadell-ului.

alternativa: Celor care găsesc a fi fiind prea costisitoare si/sau prea infernal de dificilă (din cale afara) deplasarea propusă în piața San Rock din Sabadell pe 19 mai 2012, orele 18, li se poate oferi oricând o varianta mai lesne, cu costuri rezonabile, accesibile absolut oricui, de ex. o deplasare pe Arca lui Goe, pe 30 mai 2012

(vai urmare) – Misterul a rămas (până în zilele noastre) de ne pătruns, iar enigma ne elucidată. Nu s-a putut stabili cu precizie dacă am sunat la Livache sau n-am sunat (ci doar am pretins), iar dacă da, dacă am sunat chiar la Livache sau am greșit numărul, rămânând ne clar dacă persoana cu care am vorbit era sau nu era tatăl lui Livache (eterna problemă a stabilirii paternității fiind complexă si cu multe aspecte), si bizar a rămas dacă (si dacă da, de ce) persoana perfidă (cine o fi fost aceea) m-a indus în eroare spunându-mi că „Liviu a plecat la mare”… A fost vorba de farsă, de o coincidentă de nume, de universuri paralele… sau de cine mai stie ce. Nu se stie. Cert este că Livache, care era amorezat de Mitza (Mirela), chiar dacă o fi avut el alte planuri, nu plecase la nicio mare si aparent si-a văzut cuminte de planul stabilit în comun, considerând că totul rămăsese cum era prevăzut, în vederea aventurii de neuitat de la Sabadell. Primul episod al războiului a avut loc pe peronul gării portal la ora unu din noapte când „s-a dovedit” că marele combinator-organizator e absent din peisaj. E nebun? E țepar? E încurcă lume? E farsor? E ticălos? Ce fel de… s-au întrebat cu voce tare cei trei „muschetari” contrariați, debusolați, nedumeriți, aflați în mare încurcătură, confuzie si dilemă. Livache, singurul care păstrase legătură cu mine era si el suspect. Dacă n-a înțeles el bine ora si locul? Dacă nu cumva a provocat în mod intenționat (cu cine stie ce intenții) confuzia? Si acum? Ce e de făcut? Am venit de la Giurgiu degeaba? Eu știu? Putem să mergem la mare (nu știu cine a zis). Nu mergem la nicio mare, a zis războinică Mirela. Am plecat la Sabadell, la Sabadell mergem. Bine, bine, au zis ceilalți, dar cum? Noi habar nu avem cum se ajunge acolo. Nu face nimic, știu eu, a punctat Mirela. Pai de unde știi? Uite așa, știu si gata pentru că am ascultat cu atenție de cinspe mii de ori explicațiile „combinatorului”. Ce-i drept e drept, Mirela cam fusese prin preajma mea (!!!) de fiecare dată când explicam cuiva cum e cu teleportarea spațio-temporală pe blat si cum se ajunge la Sabadell întocmai si la timp. Cei doi nu s-au pus cu nebuna, si au zis, bine mă dacă zici tu că știi cum se ajunge la Sabadell, la Sabadell mergem. Numai să nu fie si povestea asta vreo balivernă gogonată a individului. Lasă ca ne lămurim noi si cu d-lui, a mai zis Mirela. Nu mă lasă el pe mine așa cu ochii-n soare la miezul nopții. Si uite așa, fără să stie ce s-a întâmplat cu restul marelui grup organizat si dacă la Sabadell o să mai găsească pe cineva cunoscut sau dacă o să fie o aventură pe cont propriu, au decis să urmeze orbește indicațiile în varianta pe care si-o amintea Mirela din poveștile mele… Avea să se dovedească faptul că Mirela are o memorie foarte bună.

***

update: Azi (azi?) m-am trezit la 7, dar pentru că mă simțeam încă obosit, m-am teleportat înapoi la 6 si am mai dormit o oră. M-am trezit la 7. M-am simțit mult mai bine, revigorat. In realitate eram (sunt) cu o oră mai bătrân. Normal ar fi fost ca, după ce m-am trezit revigorat, să mă fi teleportat ieri, în mirabila zi de miercuri cea fără cuvinte, pentru a scrie continuarea întâmplărilor de la precedenta teleportare spațio-temporală la Sabadell, în frumoasa lună mai a anului de gratie 2012 (apropo, mai stie cineva ca in 2012 a fost sfârșitul lumii? Nimeni, nimic, amnezie totală!). Din păcate n-am avut… timp, așa că… rămâne pe altă dată. Poate voi scrie continuarea la timp, fără să fie nevoie să îmbătrânesc o zi, două, în plus pentru atât de puțin lucru. Până atunci as adresa publicului (același) o întrebare ajutătoare care, desi pare să fie numai bună pentru fizicianul minune al copiilor (Cristian… Prigorie… sau cum l-o mai fi chemând…), este bună, ca antrenament mental, pentru orice cutreierător al timpului debutant. Întrebare: Dacă faci, să zicem, un salt spațio-temporal, călătorind în urmă cu o săptămână la Ploiesti (de exemplu, miercuri, Ploiesti…) si îți iei cu tine si telefonul mobil, îl vei putea folosi? Vei putea suna pe cineva? Iti va răspunde cineva? Din ce timp? Va fi celularul tău recunoscut în rețea? Vei apărea în baza de date a companiei de telefonie mobilă ca fiind prezent cu două telefoane (localizate unul la Ploiesti si unul la… aiurea, în alta parte, azi aici, azi în Focsani)? Mă rog, par a fi mai multe întrebări, dar în fond este una singură. A doua întrebare ar fi: Oare ce ar răspunde fizicianul minune al copiilor (Cristian… Prescură… sau cum l-o chema) dacă i-ai adresa această întrebare la Oradea? Sau la Carei…  (apropos, azi e joi. Jeudi je danse. Je dis je danse).

Daca vrei să călătorești în 2012 cel mai bine este să pornești din 2011. Asa e logic. De exemplu de aici, să revezi sentimentele si materia din urma si pe urmă să pornești mai cu curaj spre viitor in zbor… La urma urmei cu cifrele lui 2012 se poate caligrafia la fel de bine si 2021. 2011 rămâne altceva. Nu uita să revezi si comentariile… Sunt formate din cuvinte, majoritatea atemporale…

sau/sau/si lecția inutilă de logică a altuia (unul Octavian Paler, un prieten de-al meu, nu-l știi tu)

Asa se întâmplă logic,
plecăm și sosim undeva.
Plecăm pentru o clipă, pentru un ceas, pentru o viață,
poate nu trebuia să plecam, dar problema nu-i asta,
ci faptul că sosim undeva, totdeauna sosim undeva,
poate nu sosim la timp, poate nu sosim unde trebuie,
poate nu sosim unde-am vrut
dar sosim undeva și câtă vreme sosim undeva
totul e… logic
chiar dacă logica și fericirea sunt lucruri total diferite,
totuși am plecat și am sosit undeva,
am greșit drumul, dar am sosit undeva,
dar când nu mai sosim nicăieri
totul devine ilogic. Spre ce ne ducem
dacă nu sosim nicăieri?

(vai urmare) – Dupa atâta amar de vreme pe/trecută înainte si înapoi, în felurite călătorii spațio-temp-orale, si mai puțin in scris, unele detalii s-au pierdut iremediabil, în absenta unor artefacte credibile care să redea impresii potrivite despre cum a fost. Alte detalii sunt pe lista celor care nu s-au pre-scris încă, fiind prohibite publicului neavizat, așa că vor fi fiind omise (neintenționat) din proza dată sau… poate… vor fi așa… ușor ajustate (doar un pic) a aluzie ambiguă, pe ici pe colea (…) dându-li-se conotații mai mult sau mai puțin ezoterice, pentru cunoscători. Cert este că în redarea din memorie a faptelor, exact așa cum vor fi fost (fiind), contribuția prozatorului rămâne una marginală. Acestea fiind zise as menționă că nu se mai stie cu precizie dacă expediția în discuție, întreprinsă in piața San Rock din Sabadell pe 19 mai la ora 18:00, a pornit cronologic, pe axa convențională a timpului, de dinaintea sau de dinapoia momentului cu flasmob-ul filmat de către bancherii din Sabadell, adică dacă o fi fost o teleportare făcută în trecut sau în viitor. In acord cu legenda, fiind vorba si de o eclipsă la mijloc, punctul de plecare trebuie să fi fost pe undeva prin vara lui 1999, așadar cândva într-un mileniu trecut, ceea ce desigur n-ar putea fi un impediment major pentru niște cutreierători ai timpului care se respectă (așa ca noi). După o teleportare fără peripeții am ajuns conform planului la Polinyà, în portalul local, împreună cu ceilalți doi membri ai grupului inițial si inițiatic. Ca de obicei am utilizat tunelul timpului si n-am materializat noaptea, într-o cantină părăsită (David Vincent nu ne-a văzut si nici nu ne-am pierdut în spatiu). Ne aflam întocmai si la timp. In zori am ieșit la șosea plănuind să ajungem la Sabadell pe lumină. Aveam cam o oră de mers pe jos, dar puteam foarte bine să avem norocul să ne ia cineva la ocazie, mai ales că unul dintre noi o rupea binișor în catalană. Urma să ne petrecem ziua hoinărind prin oraș, mâncând hrană rece adusă la pachet de acasă, taman din 1999, pentru ca mai apoi spre seară, pe la 6, să ne prezentam în piața San Rock pentru flashmob si odă bucuriei. Iti dai seama ce incomensurabilă surpriză am avut când am auzit strigăte în urma noastră si, întorcându-ne, am zărit trei siluete care grăbeau spre noi, gesticulând nărăvaș, sub povara unor rucsaci uriași de care agățau tigăi si cratițe, având perne legate deasupra. Ii priveam siderat si nu-mi venea să-mi cred ochilor. „Cine sunt băi paparudele astea? Ii cunoști?”, m-a întrebat careva. „Băi pe cât de neverosimil pare, este nenorocitul de Livache, cu cei din Giurgiu” am mai reușit să îngaim, pregătindu-mă de prăpăd. Iti dai seama că abia cu mare greutate a fost evitată încăierarea. Mirela voia să mă bată pentru că-i făcusem figuri trăgându-i clapa ca un mizerabil, eu voiam să-l bat pe Livache pentru că „plecase” la mare si mă lăsase baltă. Livache se tinea la Mirela, ăștilalți doi mă țineau pe mine, iar Manitou privea nedumerit la unii si la alții si repeta ca flașneta: „Stați băi să ne lămurim!”. De lămurit nu știu dacă ne-am lămurit, dar măcar si-a prezentat fiecare varianta, unul mai sincer decât altul, si chiar dacă în mod evident adevărul n-a ieșit la lumină, am ajuns cu toții la concluzia că la mijloc a fost doar o încurcătură nefericită si neintenționată si că totul e bine când se termină cu bine, așa că pupat toți piața San Rock, fără ură si fără răzbunare. In fine, ca să nu-ti mai pun răbdarea la încercare, din restul detaliilor care compun povestea de încurajare în vederea unei noi expediții de 10 minute in piața San Rock din Sabadell pe 19 mai 2012 la ora 18:00, o să încerc să fac un rezumat condensat. Ne-am dus cu toții la Sabadell, mai puțin Manitou care a rămas la Polinyà, în mod oficial ca să păzească bagajele si să prospecteze locul, dar in realitate pentru că avea faimă proastă ca fiind omul care aduce ploaia, si că prin urmare ar fi de preferat să nu strice prin prezenta sa, pe motiv de vreme nefavorabilă, nici planurile ălora cu flashmob-ul, nici nouă bucuria de a asculta prin surprindere oda respectivă. Am convenit ca în piața San Rock, pentru a nu atrage atenția asupra noastră să nu stăm grămadă, ci să ne separam, răspândindu-ne care încotro, fiecare pe cont propriu, să trecem cât mai neobservați cu putință, ca observatori independenți, singularități in peisaj, ceea ce în mare s-a si întâmplat, cu excepția unui moment anume în care cineva m-a luat de mână, fără să mă privească, si m-a ținut așa preț de vreo zece secunde, după care s-a îndepărtat pierzându-se în mulțime, lăsând in urmă o dâră de parfum si o ne/dumerire. Ne-am dispersat odată cu flashmob-ul si ne-am regrupat, după cum convenisem din timp, pe o stradă alăturată, în fața unei vitrine cu rochii de mireasă. Ne-am întors pe jos la Polinyà, unde ne aștepta Manitou cu masa pusă, pe terasa cantinei părăsite: sardine în ulei de măsline, șuncă si o sticlă de vin roșu aduse de la Giurgiu. Pâinea de casă era proaspătă încă, din cate-mi amintesc. La miezul nopții am re-intrat în portal si am dispărut fără urmă din peisaj, ajungând în no time pe peronul unei gări care găzduia un muzeu cu locomotive de epocă, din acelea cu aburi si cărbuni, în care nu ne-a împiedicat nimeni să ne urcăm si chiar să ne fotografiem. Am pus corturile pe malul lacului, am mutat câteva mese, de la terasa Splendid, pe ponton, am stat acolo jucând Wist si Rentz ascultând simfonii la radio ♪ pe Romania Cultural, în timp ce pontonul era legănat agale de valuri, retrăgându-ne în mare graba în corturi la fiecare repriză de ploaie care se pornea subit de fiecare dată când Manitou câștiga la cărți. Am fost la peșteră, la păstrăvărie, pe culme, prin zmeuriș, si câte alte amănunte nu s-au întâmplat (…Livache a trecut granița…), în cele două săptămâni cât am stat acolo, rupți de lume, total, cu scopul de a distrage atenția tuturor, oricui, universului si mai ales noua înșine, de la existenta escapadei de zece minute (sau zece secunde, cine mai stie), de la Sabadell, despre care nu trebuia să afle nimeni si nici măcar să bănuiască. Imi îngădui acum să-ti povestesc tocmai ție despre asta, în proză, știind bine că n-o să crezi o iotă si că deci nu contează, secretul continuând să rămână în siguranță. Teleportări spațio-temporale? Ei as, mofturi. Nu se poate așa ceva. Aici si acum s-ar potrivi deci foarte bine să fie consemnat punctul de încheiere al prozei scurte ce s-a lungit si așa cam mult peste limitele genului… totuși cvasi-continuarea conține unele amănunte captivante care pot cântări decisiv in decizia (a ta, a mea, a oricui), de a accepta o nouă expediție in vechiul Sabadell, ceva ce relevă posibilitatea entanglement-ului cuantic nu doar intre entități aflate la distanță în spațiu, ci si la distanță în timp, asincrone, si nu doar intre entități materiale, ci chiar si intre idei si/sau evenimente ori chiar între sentimente. Întors acasă (acasă, nu-i așa că e un cuvânt foarte frumos?), unde nu mă așteptam să găsesc pe nimeni, am dat peste fratele meu si el venit tot așa de nu se stie unde, si cam cu aceleași pretexte. „Cum a fost la munte?” m-a întrebat el. „La munte?”, am replicat eu mirat, „Adică aaa, la munte. Da, a fost misto, super.”… „Dar tu pe unde ai fost?” „Am fost la mare, cu restul lumii.” „Păi si de ce te-ai întors”, „Trebuie să mă apuc de învățat ca am restanță la fizică”, „Bă ești prost?”… „Eee, si nici nu mai aveam bani de stat la mare”. „Auzi ia lasă mofturile si hai să merge la mare. Mergi cu mine?”, „Ba ești nebun, doar ce m-am întors”. „Haide băi că nu stăm mult. O săptămâna”. N-am mai așteptat să se facă ziuă. In tren ne-am întins fiecare pe câte trei scaune la clasa întâi într-un compartiment care era liber, iar nasul n-a avut îndrăzneala să ne trezească, ne imaginându-si că pot exista asemenea tupeiști care să facă blatul la clasa întâi. La 4 dimineața eram pe faleza, în Eforie Sud, un foarte mic bar improvizat era încă deschis, la un microfon Mugur Mihăiescu recita „Luceafărul” (in varianta Vacanta Mare), iar soarele se pregătea să răsară direct din mare… Pe la 8, cand oamenii normali începeau să vină la plajă, noi ne târam agale spre interiorul uscatului ca să dormim si noi câteva ore, omenește, somnul de înfrumusețare. „Hai să le dăm deșteptarea ălora din grupul vesel (trădătorii), să-i dăm afara si să ne culcăm in locul lor.” „O să facă gură, pentru că de obicei nu se scoală nimeni înainte de ora 10”. „Ei as, mofturi. Azi se scoală la 8, ca să prindă ultra-violetele. Unde suntem cazați?”, „La vila Săbărel.”, „Undeeee?”, „La vila Săbărel. O să-ti placă.” Băi ca să vezi potriveală. Cei care renunțaseră să mă însoțească la Sabadell veniseră la mare, la Eforie Sud taman la vila Săbărel. Am intrat în vilă fredonând odă bucuriei cuprins de o euforie si de o eufonie fără margini. De culcat nu ne-am mai culcat pentru că, în entuziasmul iscat de sosirea noastră neașteptată, ne-a sărit somnul si ne-a apuca foamea. Ne-am dus cu toții la Cuptorul de aur si ne-am luat fiecare câte o jumătatea de cozonac cald, abia ieșit din cuptor, si câte un borcan de smântână. O combinație uluitoare, habar n-ai tu. Toata săptămâna am stat la Săbărel având zilnic la micul dejun cozonac cald cu smântână. O nebunie. Se pare că si Elena a rămas cu amintiri de neuitat de la Săbărel pentru că peste ceva vreme a luat vila si s-a apucat s-o renoveze, dar era să i se înfunde. Mă rog, aceleași încăperi, alte voci. (…) Prin urmare rămânem înțeleși. Ne vedem, ante-portas, așa cum am stabilit, în piața San Rock din Sabadell pe 19 mai 2012, ora 18:00, iar cine nu vine în piața San Rock pentru expediția de 10 minute, poate veni bine merci la Eforie Sud, musai la vila Săbărel (așa se zice Sabadell in limba română). Trebuie însă verificat în ce an, în care vară, ca să fim siguri că-i încă deschis Cuptorul de aur. Sincer să fiu nici eu nu sunt încă decis suta la suta. Mă încearcă așa un fel de emoții inefabile la gândul că m-as putea întâlni eu cu mine cel de odinioară, si/sau cu ceilalți, cei de atunci… Desi, pe film, se pare că nu apărem nici unul dintre noi, cu toate că m-am tot străduit să identific pe careva. Culmea, singurul care pare a fi prezent în filmare este Maintou, dar sigur-sigur nu pot fi pentru că taman pe d-lui nu l-am mai văzut nici înainte si nici după scurta escapada de la Sabadell, si nu-mi mai amintesc prea exact cum arata. Ar trebui să caut fotografiile de pe locomotivele cu aburi. Poate apare în vreuna si uite așa s-ar brodi să demonstrez QED.