LCFCD (79) – Lentila timpului pierdut

Lumea cum fu ?! Cam da!

… Quantum Leap versus Quantum Lips

pre-Text: Lume, lume… Hello world! „Out of the night that covers me, Black as the pit from pole to pole, I thank whatever gods may be For my unconquerable soul. In the fell clutch of circumstance I have not winced nor cried aloud. Under the bludgeonings of chance My head is bloody, but unbowed. Beyond this place of wrath and tears Looms but the Horror of the shade, And yet the menace of the years Finds, and shall find me, unafraid. It matters not how strait the gate, How charged with punishments the scroll, I am the master of my fate: I am the captain of my soul.” [1] Invictus – William Ernest Henley

Text: Loc pentru explicatii inventive: În noaptea grea, întunecată, în hăul fără de cuprins, mulţam îţi dau, slăvite Tată, pentru-al meu suflet neînvins. N-am plîns cînd îmi intrase gheara nenorocirilor în piept. Cînd capul mi-l sloboade fiara rămîn însîngerat, dar drept. De pe acest tărîm de jale ne-om scoborî în cel de lut. Dar şi în clipele finale voi fi viteaz ca la-nceput. Oricît de strîmtă este poarta, şi chinul cît de lung şi crunt, eu însumi mi-oi decide soarta; stăpînul meu eu însumi sunt. (Neînvins 1875)

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (78) – Niste Vladimir si Estragon

Lumea cum fu ?! Cam da!

…sau Niste Firicel si Celentano

pre-Text: Lume, lume… Hello world! … ori Dragnea si Tudose ratati. Niste retardati. Dupa cum spunea unul dintre cei doi (cvasi)discipoli de marca, citandu-l pe maestrul Noica, faptul ca viata ar fi fiind lipsita de sens (ne avand un sens anume) este de bine, caci acest fapt ne-ar ingadui noua insine (fiecaruia), libertatea deplina de a da vietii un sens, oarecare, oricare, dupa pofta inimii, care va sa zica un sens personalizat, in acord cu propriile deziderate, cu personalitatea noastra, cu posibilitatile noastre, cu structura noastra interna… Prin urmare lucrurile sunt simple. Daca nu suntem in stare sa descoperim (rapid) sensul vietii (un sens al vietii) putem opta pentru alternativa de a inventa unul. Odata inventat acest sens al vietii, ne putem lua grija, pentru a continua sa traim linistiti, in acord cu acel sens (scop?) pana la adanci batranete. Daca insa avem sansa sa descoperim (aprioric) faptul ca viata (in genere) are de fapt un sens al ei, predeterminat, care ne transcende, lucrurile se complica. Se poate dovedi ca exista niste grade de incompatibilitate intre „acel sens al vietii” si dezideratele noastre, personalitatea noastra, posibilitatile noastre (materiale, intelectuale… etc), ori structura noastra interna… Poate ca sensul vietii este sa fii filozof intr-un castel grandios, in care sa duci un trai imbelsugat alaturi de suita celor 100 de sotii frumoase ca zânele si bune ca ingerii. Poti sa stii ce descopri cautand sensul vietii? Poti da peste lucruri totalmente incompatibile cu bugetul si „renumeratia”. Ma rog ramanem cu satisfactia de a fi (fost) descoperitori, precum Magellan ori Vasco da Gama, ceea ce ne indreptateste sa cerem de la viata discaunt… ori macar recunoasterea formala a acestor merite (si concesii pe masura). Asa ca mai bine, vorba d-lui Noica, citat de catre unul dintre cei doi (cvasi)discipoli ai sai de marca, mai bine ca viata sa n-aiba sens. Intrucat este mult mai greu de dovedit ca viata nu are sens decat ar fi de dovedit ca are, cel mai bine e sa decretam acest enunt, in sens Noica, sa inventam senul convenabil (noua), sa-l atasam vietii, si sa traim fericiti in acord cu acel sens (scop?) pana la adanci batraneti, precum Ivan Ilici, ori ca Gica Petrescu sau precum Radu Cosasu. Desigur insa ca in drumul catre scop, scopurile se schimba. Si sensul se schimba. De fapt asta ne si tine ocupati mereu: nevoia de a tot re-inventa sensul vietii… care nu exista. Deh, dl.Noica, prin reprezentatntii sai notorii, a fost optimist. Inconstient de optimist, presupunand in mod implicit ca notiunea de viata (viata omului?) ar fi compatibila cu  notiunea de „sens” (in sensul de ordine, finalitate, etc). Viata e facauta sa aiba sens, iar daca nu-l are, aste este doar un accident remediabil printr-un mic efort epistemologic al omului plin de viata (zice Noica, noi nu). Dar daca mergem mai departe si constatam (ma rog de constatat n-avem cum constata, ci cel mult banui, pe baza unor suspiciuni crescatoare) ca problema sensului vietii este falsa, lipsita de sens, in sensul ca viata nu numai ca n-are niciun sens, dar nici macar nu poate capata vreunul (artasat, cu de-asila), ne avand vreun atribut de acest fel in lista care-i compun natura, ce ne facem?. Problema asta o au insa doar cei care nu pot trai fara sens, fara finalitate, pur si simplu. Ceilalti nu. Acestia din urma isi vad de viata lor (cu bucurie, bucuria de a fi), fie ca o fi, fie ca n-o fi vreun sens intr-asta. De e sens intr-asta… Pai nu va uitati la mutrele celor doi cetateni din poza alaturata? Par imapacati cu viata lor mizera, nu doar fara a fi in posesia vreunui sens al acestei vieti, dar chiar fara sa para constienti c-ar trebui sa-si puna problema si sa caute un asa ceva. Poate ca acesta a fost sensul vetii lor: seninantatea. Dar poaza e moft. Mai uitati-va si pe afara, pe strada, pe la tara, prin guvern, prin parlament, pretutindeni. Ca si afara e la fel.

Text: Loc pentru explicatii inventive: …daca n-or fi cumva Platon si Aristotel in varianta sub-rurarla (nisa de cåtun). A muri de rîs de Andrei Plesu. Epopeea excelentei sale Andrei Plesu la Adevarul continua cu articolele sale preluate din Dilema. Veche. Sa mori de râs, nu alta, vorba sa. Ceea ce ma uimeste (sau nu) este ca, mizand parca pe faptul ca articolele destinate bravului cititor de Dilema Veche vor lua pe calea codrului drumul Adevarul, dl. Andei Plesu scrie respectivele articole, ca si cand ar fi destinate direct cititorilor de la Adevarul, taman pe potrozul acestora. Cititi si va dumiriti. Nu vreau sa spun ca-i un articol rau. Nu, nici vorba. Este in articol bun si minunat, plin de umor (cu accente de hi-hi-laritate), in nota obisnuita a autorului, la Adevarul. Se pare ca de fapt dl. Plesu nu se poate el insusi desprinde din deprinderea de a scrie la Adevarul, pentru Adevarul, in „stil Adevarul”, care stil ne fiind cu nimic inferior „stilului Dilema”, este totusi altul. Pare-se ca abandonul/demisia/abdicarea de la misia de blogger la Adevarul, de dăunăzi, a fost falsa. N-am inteles noi bine. Dl. Plesu nu la Adevarul a renuntat, ci la Dilema. Nu mai scrie articole de Dilema, ci exclusiv de Adevar, pe care le posteaza (numai) la Dilema (asa la misto), special ca sa fi preluate de acolo, pentru Adevarul. In felul acesta dl.Plesu prinde trei iepuri dintr-odata, ramane si cu onoarea reperata, si cu placerea scrisului in stil Adevarul, si, mai ales, reuseste sa-i blocheze pe toti chibitii mofluzi de la Adevarul de la a mai posta comentarii in subsolul articolelor sale, si inca intr-un mod elegant, fara sa-i baneze (nu ca altii). Ia mai poftiti de… Despartirea nu era aproape… 🙂 Probabil ca daca atunci cand a compus articolul despre moartea prin râs, excelenta sa Andrei Plesu l-ar fi anvizajat, cat de cat, pe cititorul de dilema (foarte veche), l-ar fi pomenit accidental si pe Aristotel in compunere, si ar fi mentionat despre semnificatia lui „a muri de râs” d/in Numele Trandafirului (romanul si poliţist al nefericitului Umberto Eco). Asa insa, (tot) Caragiale ne mananca. Dl.Goe con-semneaza.

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (77) – Atenţie, ne scufundăm…

Lumea cum fu ?! Cam da!

é£à♂♫↕◄Ü

 

​

pre-Text: Lume, lume… Hello world! Desigur ca oamenii pot fi clasificati din foarte multe puncte de vedere. Unul dintre acestea este in atingere cu avertismentul „Atenţie, ne scufundăm…”. Asadar, in accord cu acest criteriu, oamenii se împart (despart) în doua  categori: Oameni care in copilarie au citit „Cipi acest pitic urias” si restul lumii. Pentru edificare se poate lectura Capitolul  V,  Atenţie, ne scufundăm… de la pagina 62. Recomandam această (re)lectura tutoror vizitatorilor nostri, in egala masura cunoscătorilor cat si necunoscătorilor (in materie de Arca lui Goe si personaje adiacente…) caci este ilustrativa, mai ales ca si noi am avut (pe) aici si cipi, si pasare, si iepure, si broasca, si mistret ticalos, si ciuperca otravitoare, si albine, si aricesti, si bufnita, si jderi , si cerbi (boncăluitori), si domni si doamne Barbă-Clanţă-Cotoroanţă, si (mai ales) cartite Chiorâş-Chiondorâş. –

Text: Loc pentru explicatii inventive: „Cipi acest pitic urias”, o capodopera realizata in coproductie de catre Fodor Sandor si Livia Rusz (la Cluj, incepand din 1966 si continuând in 1968 si 1969, practic in paralel cu Woodstock-ul – un fel de Untold al americanilor), este in exemplu de genialitate simplă, – v. Fabulafia, care a incantat toti cititorii minori in ani 60, 70, 80… si poate si asa mai departe, care au avut sansa sa intre in contact cu aceasta poveste… P.S Sper sa nu avem ghinionul ca peste peste aceste mici si nevinovate consideratii sa dea (buzna) cititori neaveniti, incapabili sa vada similitudinea dintre cele doua evenimente intamplate in anul 1969, unul la Cluj altul la Woodstok, ambele impregnate de spiritul „Flower power„. Practic rostind „Atenţie, ne scufundăm”, fiecare in felul sau, Chiorâş-Chiondorâş precum si tanara din imaginea alaturata, se refera la acelasi lucru, oglindit de altfel si in like-floricica pe care episodul de azi a căpătat-o (acaparat-o) cu anticipare.

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (76) – Baieti buni, baieti råi si…

Lumea cum fu ?! Cam da!

Niste båieti

 

​

The Beatles

pre-Text: Lume, lume… Hello world! Boss (official and acting) 1900s–1910 – Ignazio „the Wolf” Lupo – imprisoned in 1910.[6] 1910–1928 – Salvatore „Toto” D’Aquila – took over the Brooklyn Camorra in 1916 and merged with Al Mineo’s gang forming the largest family in New York. He was killed on orders of boss Joe Masseria in 1928.[68] 1928–1930 – Manfredi „Alfred” Mineo – killed in Castellammarese War in 1930. 1930–1931 – Francesco „Frank” Scalice – demoted after murder of boss of all bosses Salvatore Maranzano. 1931–1951 – Vincent „The Executioner” Mangano – disappeared in April 1951, allegedly killed on orders of underboss Albert Anastasia. 1951–1957 – Albert „Mad Hatter” Anastasia – murdered in October 1957 on orders of underboss Carlo Gambino. 1957–1976 – Carlo „The Godfather” Gambino – died of natural causes 1976. Acting 1974–1976 – Paul Castellano – acting boss during Gambino’s illness, became official boss after his death. 1976–1985 – Paul „Big Paul” Castellano – murdered in December 1985 on orders of capo John Gotti. 1985–2001 – John „The Teflon Don” Gotti – imprisoned in 1990, died in 2002. Acting 1992–1999 – John „Junior” Gotti – imprisoned in 1999, later retired. Acting 1999–2001 – Peter Gotti – promoted to official boss. 2001–2011 – Peter „One Eye” Gotti – imprisoned in 2002, serving life sentence. Acting 2002–2005 – Arnold „Zeke” Squitieri Acting 2005–2008 – Nicholas „Little Nick” Corozzo – convicted in 2008, projected release date is in 2020. 2011–2015 – Domenico „Italian Dom” Cefalù 2015–present – Francesco „Frank” Cali[3][69]

Text: Loc pentru explicatii inventive: …dl. Plesu Excelenta sa dl. Andrei Gabriel Plesu, a acordat un scurt interviu (trei intrebari) pentru Deutsche Welle. Prin raspunsurile sale dl. Plesu a incercat sa clarifice (daca mai era nevoie) enigma, sau, poate, dimpotriva, sa adanceasca misterul si confuzia in legatura cu retragerea sa strategica din postura de (pseudo)blogger pe platforma Adevarului. In fapt, in respectivul interviu, excelenta sa, dl. Andrei Plesu, face un scurt rezumat al articolului (scrisorica de alaltaieri) in care isi prezenta demisia, daca nu chiar abdicarea, din (ingrata pana la urma) pseudo-postura de blogger, reluand pe scurt motivatia (lista de pre-texte) care-l determina sa nu mai scrie texte pe (la) respectiva platforma. Pentru noi unul gestul domniei sale reprezinta un deja-vu, deja-vu, deja-vu, intr-o ipostaza fara nimic original in raport cu sirul nesfarsit al gesturilor identice deja produse (la vremea lor) de miriade de alti bloggeri, comentatori, chibiti, trolli, followeri, in situatii cvasi-similare, care s-au simtit moralmente obligati sa compuna o „scrisoare de adio” (de obicei ticluita in raspar cu cruda realitate). In cruda realitate, un om vorbeste intr-un forum (preferandu-se, imediat in permanenta), adresandu-se, in mod aparent, unor puhoaie de gura-casca chemate sa-l „aclame”, sau macar sa-i acorde „atentie”, in fine sa se manifeste cumva, pentru a-i da vorbitorului impresia (daca nu certitudinea) ca nu vorbeste in pustiu, spre a-i spori astfel importanta de sine. Uneori si niste injuraturi consistente ii pot fi de folos (daca sunt emise cu pasiune si sincera emotie de insi perceputi ca fiind importanti, macar in numar). In mod inevitabil (inexorabil as zice chiar) intr-un astfel de proces comercial, in care oratorul livreaza vorbe, incasand in schimb importanta de sine, mai devreme sau mai tarziu intervine uzura. Mecanismul se gripeaza, vorbele devin stereotipe, insailari previzibile, iar reactiile negative ale „auditoriului” (devenit) din ce in ce mai obosit, mai epuizat, mai epurat (si mai impurificat), se inmultesc. La un moment dat vorbitorul (daca e cat de cat lucid) constata ca vorbele-i emise nu-i mai apartin, apartinand din ce in ce mai mult spectatorilor carora le sunt dedicate, fiind compuse in acord cu asteptarile acestora (nu neaparat pe placul acestora), subminandu-i dramatic, lui, vorbitorului, placera de a vorbi liber, in timp ce reactiile publicului vor fi iesit demult din gama celor care pot contribui la sporirea importantei de sine. De obicei vorbitorul atinge aceasta luciditate tarzie cand nu mai e nimic de facut. Nu doar balanta zilei ii este negativa ci balanta pentru intreaga prestatie, intrucat omul a tot sperat (de la o saptamana la alta) ca lucrurile se vor indrepta incat a ajuns sa-si cheltuiasca toate economiile din zilele „bune”. Pentru a salva macar aparentele, omul ajuns aici compune o scrisoare de adio si de amor (propriu), in speranta ca va stoarce o lacrima, o emotie, un regret, ceva acolo macar cat ii mai lipseste pentru a fi la zero. Ceea ce nu se intampla. Ceea ce denota. In fine… Asadar, excelenta sa, dl. Andrei Plesu, un urias daca stai sa te gandesti, a patit-o si d-lui. A ajuns elitist in retragere, pensionat de hoardele (cvasi)anonime, cu care a avut indrazneala sa se razboiasca. Anonimii l-au nimicit (inclusiv colegii sai intelectualii, con-frati de blogereala pe platforma adevarul), fiind d-lui si mai sensibil din fire. Nici macar n-a fost blogger-blogger, ci editorialist cu saptamana. Compunea si dansul cate o compunere pe saptamana pe o tema compatibila cu esantionul cititorului statistic-mediu de la gazeta intitulata Adevarul. Se vadeste acum din scrisoarea de adio a d-lui Plesu ca aceasta compunere saptamanala era cea care-i bloca d-lui Plesu niste proiecte personale mai de anvergura (ei, as, sa le vedem). In sfarsit, trebuia sa compuna si dansul o asemenea scrisoare de adio. Altii (conul Dorin de exeplu) au compuns volintir nu una, ci sapte-opt asemenea scrisori. Ceea ce ne intristeaza pe noi unul, cu asupra de masura este ca excelenta sa dl. Andrei Plesu (un mare compozitor, dupa opinia noastra), n-a inteles si n-a acceptat, nici macar pana la urma, in ce consta libertatea de exprimare, pledand pentru „moderare” (cenzura), si decretand ca „detractorii” sai anonimi n-au alt scop decat din doua una: ori sa se foloseasca de dansul pentru a-si edifica o notorietate oarecare, ori sa-si descarce energiile negative in discursuri repetitive prilejuite de faptul ca-l detesta (sincer) pe d-lui, dl.Plesu. In viziunea d-lui Plesu entitatile anonime se reduc in esenta la aceste doau porniri specifice, nedorind si nefiind nimic altceva. Ceeea ce ar putea fi „un adevar”, convenabil demisionarului intervievat de Deutsche Welle.

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (75) – Con-tainer

Lumea cum fu ?! Cam da!

Poetium Tudoranicus – post-contempranul iluziilor

 

​

pre-Text: Lume, lume… Hello world! Unii dintre „noi”, Coane Dorine, aleşi, atent, la întâmplare, pe sprânceană, au reuşit, individual, sub atenta observare a unui meta-moderator, cvasi-îngaduitor şi infinit apatic, să-i întreacă pe alţii, (dintre „noi”), depăşindu-i val-vârtej, pe nesimţite, pe aceştia, ajungând (când?) dincolo de post-modernism, dincolo de post-contemporanism, de bine, de rau, la startul competiţiei „să străbatem veşnicia pe jos”. Aşa se face că ai început, coane Dorine, să scrii poezii bune, acuma, la post-bătrâneţe… ca tânăr aspirant (adică rece-nt) la câştigarea respectivei competiţii…

Text: Loc pentru explicatii inventive:   Foarte bune poezii (nu zic nu) dar, ce ştiu eu? Ce ştie Onteluş? (cu cap de pluş)… Si, pe cât de bune-s poezile, pe atât de puţini cititori care să se potrivească cu ele există pe lumea asta. Singurul prezent aici eşti chiar d-ta Coane Dorine, ceea ce este extrem de puţin, pentru obţinerea unui wild card la străbaterea veşniciei pe jos. Ceilalţi spectaori unde sunt? Aceia care să te înţeleagă (poeticeşte) măcar în măsura în care te înţelegi singur, capabili să te redea pe tine ţie însuţi, în notime. Dar, dacă scrii o carte, nu e rau. (Uneori cărţile ştiu singure să-şi caute, prin tot Universul, cititorii (potriviţi) mai bine decât autorii… de poezie. Decât cei post-contemporanişti în tot cazul). dar să nu fie nici cu şi nici despre Borges, Aureliano, Buendia, Marquez, Macondo, şi în genere să nu aibă aer sud-american…, ci să fie nordică, coane Dorine, precum Aurora Borealis, Aşa să-ţi ajute Dumnezeu. (Un spectator nenaturalizat). (La nord de Yukonul Dorin – Editia priceps, Y-not)

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Oda de mai sus (compusa in milimetru medieval) fu închinatå poetului Dorin Tudoran, cu prilejul publicarii in vid (pe Certocratia) a unor superbe poeme ale domniei sale. Pentru a insera si însira nevinovata proza de mai sus  printre comentariile de la fata locului (unde con-sistenta „momentului continuu” o då proprietarul de facto al acelui spatiu, recte  enigmaticul DG Ontelus) a trebuit sa apelez la un pseudo-pseudo-pseudo-nim(bus), caci altminteri sunt banat (fara motiv) in toate posturile, imposturile si instantierile anterioare (Dl. Goe y compris)… Adrisantul (fiind si moderator, sau mai degraba moderator decat altceva, pe blogul (con-cesionat) numitului DG Ontelus), recte conul Dorin, a citit oda, o data, exclamand scurt: „Tare de tot!” Apoi fara nicio (alta) vorba m-a banat inca o data, asa ca sa fie (…) fortandu-ma sa devin iarasi si iarasi un „alt_cineva”. Acelasi.  Presupun ca moderatorul a avut intreaga indreptarire sa procedeze astfel intrucat Oda (compusa de noi in milimetru medieval, intr-un scurt moment de inspiratie prozaica) a constituit o discontinuitate dizarmonica (minora, dar orsicat) pe unda puratatoare a glorioasei epopei de sorginte DG_Ontelusiana, pe care altminteri firavele tentative dezideriene ori gogiene ale altor scamatori din zona nu reusesc defel s-o perturbe. Despre d-na Juliana Geran Pilon, o inlocuitoare de succes a mai cunoscutului Antonesei Panza, nu mai zic nimica (caci este superba ca de obicei).

LCFCD (74) – Flamuri

Lumea cum fu ?! Cam da!

Are s-au n-are? Acesata-i o intre/bare/…
(…omenirea nevoie de reformare si/sau sau revolutionare ???)

 

​

pre-Text: Lume, lume… Hello world! Atunci cand isi aminteste de sine (discipolul noician) si uita sa-i (mai) barfeasca pe manelistii din toate tarile (Costa Rica y compris) ori sa se indeletniceasca cu activitati similare, irepresibil induse siesi prin gestul adictiv al contemplarii lumii inconjuratoare (exclusiv pe dimensiunea sociala a acesteia, caci d-lui este o fiinta eminamente sociala, dedicatea trup si suflet umanioarelor si umanitatii), excelenta sa, dl. Andrei Plesu cel vestit, si cu pietul acoperit, se intoarce la meseria sa de baza: „bârfirea” unora mai de seama sa ori chiar mai presus (in masura in care constitutiunea permite ca unii sa fie mai presus decat altii), din elita (filozofi, savanti, ganditori, carturari, oameni de stiinta), precum bunaoara unul ca Werner Heisenberg si/sau  Jacques Monod.

Text: Loc pentru explicatii inventive: Ramane sa vedem ce s-ar putea intelege din propunerile cu care, excelenta sa dl. Andrei Plesu, ne ademeneste spre con-sens (ori spre viceversa), asa dupa cum rezulta indirect prin „bârfirea interpretativa” a celor doi gânditori, ca sa zic asa (exprimandu-ma eufe-mistic), desi d-lui i-a introdus inadins, abrupt si fara mila, aproape peiorativ, in categoria oamenilor de stiinta, demonstrand astfel fara tagada ca stiinta este contradictorie per se (ceea ce si trebuia demonstrat)… Pastram regretul ca nu vom putea sa-l atragem (si) pe „ateul” Cristian Tudor Popescu intr-o asa dezbatere, care mai apoi ar putea (de)genera, spre deliciul publicului (intr-)o disputa de idei, cu „misticul” Andrei Plesu. Oricum o asemenea posibila polemica nu-i deloc in afara ariei de acoperire a imaginatiei pentru cei care-i cunosc cat de cat pe ce doi „jurnalisti” (pe)trecuti pe la Adevarul.

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (73) – Triptic

Lumea cum fu ?! Cam da!

(de imaginat) felul in care s-au miscat atomii prin lume, între aceste trei cadre

​

pre-Text: Lume, lume… Hello world!

Text: Loc pentru explicatii inventive:

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (72) – Friends

Lumea cum fu ?! Cam da!

ai nostri ai tuturor (un alt fel de seniori ai razboiului, dupa razboi)

pre-Text: Lume, lume… Hello world! Oare ar accepta excelenta sa, domnul Kim Jong-un(김정은), difuzarea acestui documentar istoric la televiziunea nationala a tzarii sale? Si daca (prin absurd) da, oare ce reactii ar stârnii, in randul clasei muncitoare si a celorlalte nationalitati conlocuitoare nordiste, din incercata Coree?  Ar fi desigur un experiment social fabulos. Pacat ca nu se va intampla. Oare cum o arata azi programul televiziunii in Coreea de Nord? Cred ca daca o televiziune de pe la noi ar re-difuza, cu subtitrare, asa, de amorul artei, timp de o zi, programul televiziunii din tara care l-a inspirit enorm si pe kimirsen-ul nostru de odinioara, succesul si audienta ar fi garantate. Unii ar casca gura, altii s-ar amuza copios, multi ar låcrima nostalgic, iar ceilalti… in fine, ar fi victimele ale unor emotii inefabile. Un alt experiment care (din pacate) nu se va intampla.

Text: Loc pentru explicatii inventive:

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)