(ne)Cazul Djokovic – Gălăgia

Pe coaja subțire a realității tenismenul Novak Djokovic (căruia i-a fost în mod abuziv interzisă participarea la o competiție sportivă) este (pare a fi) (doar) o victimă colaterală a incompetenței si a derapajului unor politicieni (recte guvernul de la Camberra), care politicieni cochetează discret si experimental cu totalitarismul, cu abuzul, cu autoritarismul si măsurile arbitrare luate, jucându-se de-a ne-democrația, ceva mai pregnant decât de obicei, in ultimii vreo doi ani, împotrivă propriei populații, ceea ce, însă (vorba autorilor serioși), nu face obiectul acestei disertații. Dincolo de coaja subțire a aparențelor, eliminarea lui Novak Djokovic din competiția pentru titlul formal de „cel mai mare tenismen al tuturor timpurilor” s-a făcut, pur si simplu în cel mai democratic mod cu putință prin voință populară. Așa a vrut poporul. Antipaticul atlet a fost pur si simplu linșat de gloata planetară care a găsit în sfârșit prilejul (minunat) de a-si da satisfacție si de a-l elimina, fără regrete si fără urmă de vreun fair-play, pe cel nedorit. Poporul s-a concubinat simbiotic cu Covid-ul, rezultând un virus extrem de eficient, care a reușit să-l scoată pe „cel nevaccinat” din joc, pentru o tură, pentru o rundă, dar cu speranțe sincere pentru mai mult de atât. Guvernul de la Camberra (care cochetează discret cu abuzul totalitar) n-ar fi reușit nimic fără acordul, sprijinul, încurajarea, si la cererea poporului suveran (un căcat, stimați telespectatori). Monstruoasa coaliție dintre politicieni si opinia publică, în care partenerii s-au instigat unul pe altul în comiterea unor mârșăvii până mai ieri inimaginabile, poate fi un interesant obiect de studiu antropologic (într-o eră a unui viitor mai calm si mai limpede decât mărețul prezent al zilelor noastre, vai nouă), oferind însă, în egală măsură, o imagine asupra anvergurii hulitului personaj Novak Djokovic, în contemporanitate. Ba să vezi posteritatea o să fie si mai dreaptă. Dar să nu divagăm. Posteritatea este încă departe. Revenind în cruda actualitate, pentru a ne strecura de pe coaja subțire a amprentelor, mai spre miezul lucrurilor, să reamintim că, de fapt, aberantul guvern de la Camberra, s-a (auto)sesizat în legătură cu incompatibilitatea organică dintre viza acordată cetățeanului sârb Novak Djokovic si sfântul pământ australian, abia după ce opiniunea publică din fosta colonie penitenciară britanică s-a indignat teribil, spontan si majoritar in față perspectivei că starul balcanic ar fi fiind beneficiarul unei excepții la care omul de rând al minunatului popor nici nu poate visa. Adică că elvețienii stau acasă si ne invadează sârbii, si încă nevaccinați si duși la biserici ortodoxe. Peste poate. Luând act cu promptitudine de voința poporului (ce va mira?, Australia este o democrație cvasi-populară), guvernul a dispus anularea vizei, arestarea infractorului la domiciliul forțat, si alte acte samavolnice, ca favoare făcută propriului popor, deci de trecut cu vederea. Totuși in condițiile unui stat pseudo-constitutional, sarcina guvernului a rămas ingrata, mai ales când puterea judecătorească a constatat si anulat abuzul, eliberându-l in troposferă, in aerul Australiei, pe nepricopsitul Ghiță Țârcădău, de meserie tenismen de top. Neputând să-si lase poporul cu ochii in soare si onoarea nereperată guvernul a mers mai departe si l-a deportat pur si simplu pe insignifiantul cetățean, motivând că așa vrea mușchii ministrului X de la imigrări, altminteri neavând cum. Din mare nefericire australienii nu au un Caragiale al lor. Au însă ziariști, pamfletari, formatori de o opinie, trepăduși de bine, care au avut de dres busuiocul si aparentele acreditând in presa foarte liberă idei subversive care să confirme că da domnule, intuiția poporului este cea corecta, iar abuzul guvernului este foarte justificat, întrucât campionul sârb este de fapt un mișel, un mârșav, un ticălos, un mincinos, un parvenit, un rău, un gunoi, un jeg, arogant si netrebnic, care si-a falsificat formularul la frontieră, încercând să-si ascundă călătoriile dubioase în țări străine, si care a mai si umblat in tara lui fără mască si fără carantina in timp ce era contagios. Că toate acestea nu puteau fi justificări legale ale abuzurilor comise de autoritățile de frontieră si de guvernul australian nu se suflă nici o vorbă. Nu contează că nu aveau motive legale, important este că au acționat ferm si cu dreptate, curmând răul, impostura, si pericolul reprezentat de către Nole. Important era ca poporul să fie de acord, să admită, să aproape si să aplaude abuzul politic, discriminarea si încălcarea drepturilor elementare, comise împotriva sportivului. Ceea ce s-a întâmplat cu asupra de măsură. Dintr-o data tot jegul uman a ieșit la iveală, toate frustrările si toate umorile adunate de ani si ani de zile in feluriții fani ai lui Federer si Nadal, precum si cele recente adunate in apologeții vaccinării cu de-a sila, ori a feliuriților imbecili de duzină revoltați așa generic în contra vedetelor si vedetismelor de orice fel, au ieșit la lumina, toți găsind prilejul minunat de a se răfui cu Novak Djokovic, cu familia acestuia (clanul Djokovic ???!) sau măcar cu suporterii marelui campion. Spectacolul grotesc si libidinos a fost total si plin de feerii. (Chiar si pe Arca lui Goe s-au prezentat prompt la datorie vreo câțiva limbrici limfatici să presteze defulare). Toti au zbierat si au înfierat cu mânie proletară, denunțând ca niște mici comisari ai poporului atitudinea dușmănoasa a elementului Djokovic, un parvenit cu sediul in Monaco, un om lipsit de caracter, si de demnitate, un arogant care se crede mai presus de reguli, de norme, si de semeni, un jeg anti-vaccinist, un… un… infractor, o rușine… etc, etc, etc. Apoi dacă-i bal, bâlci să fie.

* * *

Intre timp turneul Australian Open s-a încheiat cu un rezultat viciat de abuzurile comise de guvernul de la Camberra. Rafael Nadal, altminteri un mare campion, a profitat de eliminarea samavolnică a lui Novak Djokovic, si s-a adjudecat un nou titlu, aclamat de mizerabilul public australian, un public ignar si xenofob, lipsit de demnitate si fair-play, care si-a dat in petic de la un cap la altul, încercând să identifice în victoria rivalului lui Novak Djokovic justificarea atitudinii mizerabile avută la adresa celui care a câștigat trofeul respectiv de nouă ori, fără ajutor si favoritisme, adesea împotriva a tot felul de adversități.

* * *

Djokovic a dovedit inclusiv faptul că nu e încă ilegal să fii tu însuți, într-o lume uniformizată, conformistă, plictisitoare și ridicolă. Dacă e un mesaj profund pe care cazul său îl poate duce în lume este acesta, al autenticității și individualității ființei umane, într-o lume care nu (mai) permite atipicilor, rebelilor și nonconformiștilor să fie ei înșiși.

* * *

Novak Djokovic, cel mai mare tenismen al tuturor timpurilor, fie si numai pentru simplul fapt că a reușit să-si câștige titlurile si gloria în pofida adversităților organizatorilor, publicului si sponsorilor, s-a dovedit o persoana remarcabilă, cu caracter exemplar, un luptător si un campion admirabil, care a reușit să înfrunte si să domine atât lumea largă cât si demonii interiori, fiind o ilustrare magistrală a felului în care, mai presus de orice, trebuie să-ti rămâi credincios ție însuți.

* * *

Nole a ales pentru el însuși să nu se vaccineze, având dreptul să aleagă liber ce crede de cuviința că este acceptabil si ce nu este acceptabil pentru propriul corp. A făcut tot posibilul ca acest lucru să rămân un gest privat, discret, afirmând că este o decizie personală, care este si trebuie să rămână individuală. Si-a sacrificat de dragul sportului dreptul la opinie si la liberă exprimare, abținându-se total să comenteze in public despre acest subiect, spre deosebire de majoritatea celorlalți sportivi care n-au găsit nimic nepotrivit, bizar, fistichiu, in a-si exprima public atașamentul față de „cuceririle științei”, „credința in doctori” si în propaganda oficială a guvernelor, si de a încuraja publicul să se vaccineze, fără a avea nicio competență in acest sens, in afara notorietății in sport. Cel blamat este însă Djokovic.

* * *

In privința accesului sportivilor la competițiile internaționale rămâne lipsit de orice logică, de orice etică si de orice sens, ca admiterea să fie condiționată de vaccinare si nu de starea de sănătate a sportivilor, certificată prin testare. Aceste impuneri sunt pur si simplu aberante. O propagandă stupidă. Dar chiar si adoptate asemenea masuri abuzive si stupide, ideea ca ar fi fiind absolute si de aplicat fără excepții este înfricoșătoare. Nu excepții arbitrare desigur, ci excepții normate. Regulile nu sunt impuneri de dragul impunerii (si pentru a da unora ocazia să declame ritos că regulile sunt reguli), scopul lor fiind de a conserva ce e bun si de a împiedica să se întâmple ceea ce e rău, iar acceptarea excepțiilor face parte din acest proces. Faptul că guvernul australian n-a reușit să rezolve rezonabil aceste aspecte relativ simple rămâne, cel puțin, un fapt ridicol si meschin, care spune câte ceva despre competența politicienilor si a guvernelor, dar si, în genere, despre lumea în care trăim.

(ne)Cazul Djokovic – Povestea

In acord armonic cu faptul (divers) că „viața este complexă si are multe aspecte„, cruda realitate (cuprinzătoare) are obiceiul pervers de a se manifesta în straturi, adică în planuri paralele, pe care însă „mendrele concretului” le traversează si le transcend adesea. Niciodată o aceeași istorie nu-i doar o (singură) poveste, ci întotdeauna mai multe, iar atunci când te afli pe palierul uneia dintre povesti, în interiorul acesteia, ca să poți deveni conștient de existența celorlalte povești ale aceleiași istorii trebuie să te apleci în afară, si să te uiți în jos si în sus spre… dedesubturi, ceea ce însă este strict interzis. Ni se re-comandă imperios: Nu vă aplecați în afară, pentru că (nu-i așa?) e pericoloso sporgersi. Ca si povestea din filmul lui Nae, întâmplările lui Nole pot si privite si povestite din diferite unghiuri, cui o sta să le asculte, ca ilustrare ingenuă a faptului că, inevitabil, întotdeauna viața bate filmul. Alternativ recomandăm și obiceiuri de nuntă la cangurii șchiopi. Epopeea abuzurilor uluitoare ale guvernului australian împotriva cetățeanului Novak Djokovic este doar o față a poveștii, din care aflăm cu uimire că astfel de lucruri sunt posibile si pot fi comise în Australia zilelor noastre. Organizatorii unui turneu de mare slam, găzduit la Melbourne, îl invită pe tenismenul Novak Djokovic să participe la ediția din anul 2022 a turneului, iar guvernul australian îi acordă o viză de intrare (pe baza unui document medical de exceptare de la vaccinare), pe baza căruia cetățeanul să poată intra în Australia. In Serbia oamenii se pregătesc pentru celebrarea Crăciunului, in Australia e cald si bine. Novak Djokovic urează Craciun Fericit familiei si urcă in avion cu destinația Melbourne, simțind-se dator să-i anunțe pe spectatorii de tenis despre sfârșitul incertitudinilor care planau in legătură cu participarea sa la Australia Open 2022. In timpul zborului o parte a opiniei publice din Australia, cu nervii la pământ, după ce a trebuit să suporte timp doi ani tot felul de măsuri aberante ale guvernului, își exprimă indignarea față de idee că cineva nevaccinat ar putea fi admis in Australia. Nevricos, guvernul australian se gândește să se răzgândească pentru a fi in asentimentul maselor electorale, declanșând procedura „tenismen nevaccinat extremă urgență”, prin care decide să-l oprească cu orice preț participarea lui Nole la Australia Open 2022. Prețul nici nu e mare: abuzul totalitar, încălcarea drepturilor fundamentale si umilirea cetățeanului Novak Djokovic, un tip si așa antipatic si arogant, care nu provine din lumea bogaților. Fără absolut nicio bază legală cetățeanului Novak Djokovic i se anulează viza, i se confisca actele si telefonul, i se refuză asistența juridica, fiind interogat si pus in detenție. Abuzul este constatat in justiție la cererea parții vătămate, iar cetățeanul este eliberat, repus in drepturi si acceptat pe teritoriul Australiei. Din păcate abuzul totalitar al guvernului australian nu se încheie aici. Realizând ca nu poate contesta decizia judecătorească si că nu are argumente valide pentru a contesta legal validitatea documentelor prin care Novak Djokovic se află pe teritoriul statului Victoria din Australia, guvernul schimbă strategia pentru a continua abuzul împotriva cetățeanului Novak Djokovic. Invocând o prevedere absolut arbitrară prin care ministrul imigrării poate decide unilateral să refuze unui cetățean accesul in Australia pe baza percepției sale subiective, fără a furniza probe, în legătura cu posibila amenințare la adresa securității statului, guvernul Australiei a decis deportarea cetățeanului Novak Djokovic. S-ar putea spune deci ca, atâta vreme cât lucrurile s-au produs in acord cu anumite prevederi legale (drepte sau nu, cu caracter arbitrar sau nu, nu contează), guvernul australian are acoperire pentru partea a doua a epopeii si pentru decizia finală. Fals. Ministrul imigrării a mințit. Declarația sa este falsă si lovită de nulitate. Ar fi putut eventual avea percepția respectivă înainte ca guvernul australian să-i ofere cetățeanului Novak Djokovic viza de intrare in Australia, si înainte de îmbarcarea acestuia in avion la Belgrad. Dacă n-a avut initial această percepție, iar aceasta s-a format in zilele de dinaintea deportării, chiar si sub aspect legal, ministrul respectiv ar trebui să indice acțiunile cetățeanului care au dus la schimbarea percepției sale. A făcut Nole în aceste zile vreun singur lucru nou, diferit, de cele pe care le făcuse anterior astfel încât ministrul respectiv să nu-l perceapă ca pericol atunci când guvernul australian i-a acordat viza? A făcut Nole in aceste zile propaganda anti-vaccinistă sau altceva în ton cu acuzațiile? Nu. Singurul lucru pe care l-a făcut zilele acestea, de după sosirea in Australia, a fost acela că a contestat abuzurile si tratamentul ilegal la care a fost supus, si că a denunțat în justiție actele ilegale ale guvernului, prin care, in subsidiar, este pusă în pericol imaginea statului australian ca stat de drept, si legitimitatea acțiunilor guvernului. Ministrul o fi perceput el un pericol, dar in niciun caz nu era la adresa integrității Australiei sau a sănătății poporului, ci un pericol referitor la credibilitatea partidului prin prisma apropiatelor alegeri. Să nu uitam însă ca telenovela acțiunilor guvernului australian este doar una dintre versiunile povestii care-l are drept protagonist pe nimeni altul decât pe simpaticul antipatic Nole. Mai există încă o telenovelă, cea a judecații poporului, opinia publică, gura lumii, plus alte câteva drame pe care momentan omitem sa le menționam explicit, trecându-le sub tăcere, la rubrica vai, va urma.

(ne)Cazul Djokovic – Procesul

„This above all: to thine own self be true„

Explicația absenței lui Novak Djokovic de la turneul de tenis Australia Open 2022 nu poate fi redată în enunțuri simple, clare, concise, consistente si necontradictorii. De ce nu joacă Novak Djokovic la Melbourn in 2022? As fi vrut să încep acest articol, ca si cum m-as adresa unui om care obișnuiește să fie spectator al meciurilor de tenis, si care tocmai si-a revenit din comă, din transă sau este întors recent dintr-o călătorie la marginea Laniakea, cu o fraza de genul: Novak Djokovic nu este prezent la turneul de la Melbourne de anul acesta pentru că… Pentru că… O frază care să redea scurt si corect, într-un acord rezonabil cu realitatea, motivul pentru care Nole nu joacă la Australia Open. Care frază ar putea reda cel mai bine realitatea si adevărul? Novak Djokovic nu joacă la Australia Open pentru că nu este vaccinat împotriva Covid-19. Unora li se poate părea că aceasta este o explicație neechivocă, validă (conformă cu realitatea) si/sau o motivație întemeiată pentru a i se fi refuzat participarea. Enunțul însă (cel puțin pe palierul formal al realității) este si fals si aberant. Vaccinarea nu este obligatorie, iar organizatorii turneului nu au condiționat participarea sportivilor pe baza unei dovezi de vaccinare, desi opinia publică este lăsată să creadă aceste lucruri. Novak Djokovic nu joacă la Australia Open pentru că la scurtă vreme după sosirea sa în Australia a fost deportat de către serviciile de imigrare din Australia. Acest enunț, desi este in acord cu realitatea, nu oferă de fapt un răspuns întrebării, ci doar o amânare si loc unor alte întrebări. Voia Nole să imigreze ilegal in Australia? A vrut Nole să intre in Australia fără acte în regulă, fără pașaport sau fără viză? Nu, nimic din toate acestea. Cetățeanul Djokovic Novak, de naționalitate sârbă s-a îmbarcat în avion la Belgrad cu direcția Melbourne, având o viză de călătorie validă emisă de către guvernul Australian si un document valid de excepție medicală pentru vaccinare (în baza căruia de altfel i se acordase viza de călătorie). In aceste condiții, la sosirea sa la destinație, s-au produs primele abuzuri. Autoritățile de frontieră, fără a avea nicio motivație legală, i-au interzis accesul în țară, i-au interzis contactarea reprezentanților legali, l-au interogat pentru circa 9 ore, l-au deposedat de acte si de telefon si l-au plasat în detenție. Aceste abuzuri au fost comise pe fondul sentimentelor de indignare ale unui însemnat procent al electoratul australian, în contextul restricțiilor impuse populației pe durata pandemiei de către guvern si a perceperii prezentei lui Novak Djokovic în Australia ca favoritism si abatere de la respectarea legislației. Guvernului australian i-a fost mai confortabil să acționeze în acord cu percepția subiectivă a electoratului, alegând, în încercarea de a se proteja de furia acestuia, să încalce propria legislație, normele internaționale, drepturile universale ale omului, să comită abuzuri si să aducă prejudicii grave cetățeanului Djokovic Novak. Cetățeanul avea un pașaport valid, o viză validă si un document valid de excepție medicală pentru vaccinare, context în care autoritățile de frontieră nu aveau nicio justificare legală pentru a împiedica accesul lui Novak Djokovic in Australia. Este de stabilit dacă ofițerul de la frontieră, care se face vinovat de aceste abuzuri, a acționat pe cont propriu sau la cererea expresa a superiorilor săi si/sau a altor reprezentanți ai guvernului australian. Toate aceste abuzuri au fost constatate in justiție, la cererea părții vătămate, judecătorul dispunând eliberarea din detenție a cetățeanului si accesul acestuia in Australia. In scopul acoperirii abuzurilor comise, guvernul australian a continuat hărțuirea lui Novak Djokovic, hotărând în cele din urma deportarea acestuia, prevalându-se de o împuternicire arbitrară acordată ministrului imigrației din Australia prin care acesta poate refuza intrarea în țară a unui cetățean prin simplul fapt că el personal, ministrul, consideră în mod unilateral, fără să dovedească nimic, pe baza propriei percepții, că cetățeanul respectiv ar putea constitui o amenințare la adresa securității țării. Respectivul ministru a declarat așadar că: „Prezența domnului Djokovic în Australia poate reprezenta un risc pentru sănătatea comunității australiene, deoarece poate stimula sentimentul anti-vaccinare, ducând la refuzul altor persoane nevaccinate să se vaccineze, alte persoane nevaccinate fiind convinse și mai tare să nu se vaccineze și/sau o reducere a utilizării dozei booster„. Desigur că nu există nicio dovadă în favoarea acestei supoziții, dar prezentarea dovezilor nu a fost necesară. In speța dată apărătorii lui Djokovic nu au avut nici de evidențiat absența probelor, nici de demonstrat netemeinicia acuzațiilor si falsitatea acestor, ci ar fi avut de probat că de fapt ministrul n-ar avea percepția pe care susține c-o are. Acesta a fost procesul lui Novak Djokovic în anul de gratie 2022, care a condus la aplicarea sentinței de deportare, cu binecuvântarea si complicitatea gloatei inepte din Australia si de pe Terra. Întocmai ca pe vremea inchiziției, când vrăjitoarele erau arse pe rug, în uralele mulțimilor isterizate. Novak Djokovic nu participă la turneul de la Melbourne pentru că așa a vrut unul Alex Hawke. Explicația absenței lui Novak Djokovic de la turneul de tenis Australia Open 2022 nu poate fi redată în enunțuri simple, clare, concise, consistente si necontradictorii. De fapt nici nu există o asemenea explicație. Cel mai greu pot fi explicate non-sensurile.

* * *

Mai presus de orice, să-ți fii credincios ție însuti. Probabil că atunci când a inventat acest citat în formă de dicton, marele autor de tragedii Wiliam Shakespeare s-a gândit la Nole.

(ne)Cazul Djokovic

O tragedie australiană. Istoria unei farse juridice.

Două (pre)texte:

(a) Ministrul imigrației, Alex Hawke, a explicat de ce i-a anulat viza lui Novak Djokovic în motivarea publicată de presa australiană. „Prezența domnului Djokovic în Australia poate reprezenta un risc pentru sănătatea comunității australiene, deoarece poate stimula sentimentul anti-vaccinare, ducând la refuzul altor persoane nevaccinate să se vaccineze, alte persoane nevaccinate fiind convinse și mai tare să nu se vaccineze și/sau o reducere a utilizării dozei booster„. Decizia vizavi de soarta lui Novak Djokovic, care nu va putea fi atacată la apel, va fi luată de trei judecători de la Curtea Federală a Australiei, procesul urmând să aibă loc duminică începând cu ora 00.30, ora României. 

* * *

(b) Jurnalistul Cristian Tudor Popescu a reacționat, vineri, după ce viza jucătorului sârb de tenis Novak Djokovic a fost anulată pentru a doua oară, de autoritățile australiene. „Viza nu avea cum să îi fie acordată în condițiile minciunilor și falsurilor în acte publice pe care le-a comis Novak Djokovic și pentru care nu are nicio scuză. Comportamentul lui, mocnit în interiorul lui de-a lungul timpului și care acum a ieșit la suprafață, pe mine mă face, de pildă – eu, care am fost un admirator al lui, eu care am scris primul în România, după Roland Garros, anul trecut, că Djokovic a devenit cel mai mare jucător al tuturor timpurilor – mă face să nu mai pot privi de-acum înainte un meci al lui Djokovic. Nu, nu pot să-l mai privesc jucând tenis, chiar dacă sunt gazetar și ar trebui să îmi fac meseria, e o chestiune umană”, a afirmat Cristian Tudor Popescu, într-o intervenție la Digi24.

Înainte de a intra in detaliile si semnificațiile (ne)Cazului Djokovic, as vrea să aduc în atenția micului public un fapt de un comic aparte. Novak Djokovic este dat de exemplu, un exemplu ofrandă oferit planetei (fiind, nu-i așa, cel mai bun, adică cel mai rău), pentru a ilustra josnicia, ipocrizia si nemernicia răului care subminează eforturile politicienilor pentru rezolvarea crizei, cât si fermitatea, intransigenta si eficienta cu care este combătut răul respectiv. Novak este doar un sportiv care a încercat să participe la o competiție sportivă (la care, logic si moral, avea toată îndreptățirea să fie prezent), un om fără nicio afiliere, implicare si/sau responsabilitate politică. Si-a păstrat totala neutralitate față de problemele care-i depășesc competențele, s-a păstrat în afara discuțiilor, dezbaterilor legate de pandemie, evitând să facă orice fel de declarație referitoare la atitudinea fața de vaccinare pe care ar trebui s-o aibă publicul sau cineva anume. Singurul lucru pe care l-a făcut în atingere la criza pandemică a fost că a ales liber ca el personal să nu se vaccineze. Nu numai că n-a încercat să acrediteze (așa cum au făcut alti sportivi) că decizia lui este decizia cea corecta pe care o recomandă si altora si pe care toata lumea ar trebui s-o urmeze, insistând dimpotrivă pe faptul că este o decizie personală pe care a încercat, cu discreție, să o țină privată. Drept rezultat a fost târât in noroi si oferit gloatei abjecte. In aceiași perioadă de timp, un lider politic major, care inspiră lumea largă, fiind model pentru guvernul Australian, implicat prin natura funcției sale in campania de rezolvare a crizei pandemice, dovedește oricui că aceasta criză este un moft, o bătaie de joc, care nu merită rigoare si seriozitate. Boris Jonson, șeful guvernului Britanic (lider al Commonwealth), face petreceri grandioase (industrial scale partying) in timpul lockdown-ului pentru Covid, la celebra reședință a primului ministru din Londra. Culmea comicului si a ironiei este că una dintre petreceri a fost dată in pre-ziua înmormântării printului consort al reginei Angliei. Si? Există urmări? Pedepse exemplare? Deportări? Blam public? Nu. Nimic. Batista pe țambal. Boris își cere scuze si pandemia merge mai departe. Sabotor, josnic, mârșav, mincinos si fariseu este Novak Djokovic. Despre Boris nicio vorba. Poate călători in Australia fără probleme. Australienii nu se supară. Faptul că Novak Djokovic, si nu Boris Jonson, a fost ales pentru a fi dat de exemplu (pentru intransigenta in impunerea masurilor arbitrare de combatere a pandemie), spune ceva despre diferență de anvergura intre cele doua figuri publice. Pe lângă Novak, Boris este un mizilic, un accident al destinului, care n-ar fi avut cum sa satisfacă foamea gloatei obscene.

Oda 172

O fotografie rară, în care se presupune că ar fi poetul Mihai Eminescu (la 21 de ani), realizată în studioul de fotografie Wilhelm Hoffman din Dresden, Germania

Aici…

si AICI – Cântec de drum către Sabadell.

Bolnav în al meu suflet de Mihai EMINESCU (Poezie)

Bolnav în al meu suflet, în inimă bolnav,
Cu mintea depravată și geniul trândav,
închin a mea viață la scârbă si-ntristare
Si-mi târai printre anii-mi nefasta arătare
– Prea slab pentru-a fi mare, prea mândru spre-a fi mic –
Viața-mi, cum o duce tot omul de nimic.
Născut făr de-a mea vina, trăind făr mai s-o știu,
Nu merg cum merg alți oameni, nu-mi pasa de-unde viu,
Supus doar ca nealții, la suferințe grele,
Unesc cu ele știrea nimicniciei mele,
Sfânt n-am nimic, în bine nu cred și nici în rău,
Viața mea aceasta nici vreu și nici n-o vreu,
Nepăsător la toate, de lume apostat,
A vieții osteneală o simt și n-o combat.
As râde doar de lume, disprețuind-o toată,
Muncind cu mii de chinuri suflarea ei spurcată,
Muncind în mine însumi voința-n orice nerv,
Pieirea cea eterna în mine să o serv.
Dar vai! nici siguranța n-o am că mor pe veci.
Si dacă oare-a morții mâni palide și reci,
în loc să sfarme vecinic a vieții mele normă,
Ar pune al meu suflet sărman în altă formă ?
Dacă a mea durere, un vecinic Ahasver,
La sorți va fi pus iarăși, de către lumi din cer,
Ca cu același suflet din nou să reapară,
Migrației eterne unealtă de ocară! ?
Nimic, nimic n-ajută și nu-i nici o scăpare.
Din astă lume-eternă, ce trecătoare pare.
Gonit în timpi și spatii, trecând din formă-n formă,
Eternă fulgerare cu inimă diformă,
De evi trecuți ființa-mi o simt adânc rănită,
Pustiu-alergătoare, cumplit de ostenită
Si-acum din nou în evu-mi, lui Sisif crudă stâncă
Spre culmea morții mele ridic s-ast dată încă;
S-ast dată? Cine-mi spune că-i cea din urmă oară?
Doamne, tu mă iartă de ți-am adus ocară!

Iarna australopitecilor

Tocmai s-a încheiat Australia Open. Turneul a fost câștigat ca de obicei de Novak Djokovic. De mâine ne putem întoarce liniștiți la treburile noastre si la rutina cotidiană. De mâine…

Tocmai s-a încheiat Australia Open. Bis închis. Dreptatea a învins. Dreptatea si adevărul au ieșit la lumină. Răul a fost învins si va fi trimis acasă. Putem în sfârșit să răsuflăm ușurați. Oamenii de bine de pe planetă exultă, sunt împăcați si fericiți. Unii plâng, alții aplaudă. Li s-a făcut în sfârșit dreptate. Si egalitate. Mai ales egalitate. Egalitate si fraternitate. Li s-a dovedit că nu sunt mai proști si mai prejos decât ei înșiși, si că iată totuși mai există o speranță pentru un viitor glorios si luminos al omenirii. Cetățeni ai planetei, dormiți în pace. Omenirea veghează pentru voi. Vestea bună vine din tara cangurilor (în care au fost aclimatizați cu succes si porcii si alte animale de la Fermă), unde de curând a fost evitată, în ultima clipă, o catastrofă umanitară si o epidemie groaznică. Agentul patogen a fost identificat si eradicat după o săptămână de luptă si efort la care a contribuit toată planeta, toată suflarea. Numai uniți vom izbândi. Rămâneți vigilenți tovarăși.

Tocmai s-a încheiat Australia Open. Un cetățean al planetei (un tenismen, un visător), si-a imaginat că are drepturi universale si că poate participa liber la o competiție sportivă. A făcut tot ce a fost omenește posibil pentru a-si împlini visul fără a aduce atingeri demnității, libertății si sănătății nimănui, ale altora dar si ale lui însuși. Omul, care vorba ceea poate fi nimicit dar nu învins (că omul n-a venit pe lume ca să fie învins), crezând că trăim într-o lume liberă (fără proceduri medicale si inoculări obligatorii, forțate) si-a imaginat că fiind sănătos, testat si atestat, ca sportiv, poate participa la o competiție. I s-a demonstrat că nu este așa. Intr-o săptămână. Tie ți se vor putea demonstra acest lucru si altele mult mai ușor.

Tocmai s-a încheiat Australia Open. Turneul a fost câștigat ca de obicei de Novak Djokovic. De mâine ne putem întoarce liniștiți la treburile noastre si la rutina cotidiană. De mâine…

Vară australă

Noi, cei 90% ai planetei ne aflăm în plină iarnă boreală, cuprinși de îngheț si răceli, în timp ce cei 10% ai sudului însorit se bucură de favorurile verii australe. Încins in îmbrățișarea unui soare torid, Melbourne-ul se pregătește de fiesta primului turneu de tenis de mare slam al anului de grație (întotdeauna de grație) 2022, încercând să ignore răcelile, perturbațiile, prostia, si alte manifestări domestice fără frontiere. Oameni în șlapi si maieuri colorate, ascunși în spatele ochelarilor de soare, se vântură încolo si încoace, fără grijă, fără teamă, fără preget, așteptând cu nerăbdare să înceapă corida si luptele de gladiatori. Sau cam așa ceva. Sperăm să vedem si tenis. In competiția de anul acesta lista favoriților la câștigarea trofeului, în ordinea preconizata de noi (spectatorul), ar fi cam așa 1. Zverev, 2. Medvedev, 3. Djokovic, 4. Tsitsipas, 5. Nadal, 6. Altul (Kyrgios ?, Shapovalov?, Alcaraz?, ?), iar la fete, tot in ordine, 1. Alta (nu se stie care), si apoi la o oarecare distanta Ashley si Garbine, dar si Naomi si Simona câte un pic, Maria, Aryna, Iga, Anett, Paula, Ons, Elina, Angelique… Cât despre Emma si Leylah care m-au făcut să debitez prostii într-un monument de euforie în care anticipam disputele lor viitoare pentru supremație în tenisul eminamente feminin, numai de bine. Hai, să înceapă… Muzica! (Alex Hawk fă-te că muncești)

Uh, s-a făcut un pic de liniște. Pe planetă. Si, pe cale de consecință, prin inducție si osmoză, si pe Arca lui Goe. Trolii s-au mai răzbunat. Spre apus. Nu mai stau grămadă peste site. Guvernul australopitec si-a dezamăgit iarăși fanii, nereușind încă să-l elimine nici azi pe Novak Djokovic, prelungind suspansul (până duminică, care duminică?), ținând planeta cu sufletul la gură, alegând astfel cea mai bună metodă de a face reclamă gratis turneului de mare șlam de la Melbourne, abuziv numit Australia Open, si de a maximiza câștigurile. Cică ar începe luni. Cum i-ar sta guvernului australopitec să-l deporteze pe infractorul Nole si să încheie astfel turneul înainte de a fi început. Parcă nu merge (nici) sub  aspect comercial. Poate îl mai amână un pic, si omul se elimină singur. Că de antrenat nu s-a prea antrenat, presiunea pe el cât casa, ce zic eu cât casa, cât planeta, cât să reziste în mama lui de vegan, că n-o fi de fier. Poate clachează. Joacă si el un meci, două, pierde, si pleacă acasă. Si toată lumea e fericită. După ce se termina turneul o să-i tragem, așa, de control, pentru orice eventualitate, o interdicție pentru intrarea în Australia pe 3 ani. Caz închis.  Bă da’ dacă ăsta chiar e nesimțit si se preface că e imun la adversități si presiuni si nu mănâncă bătaie? Ce facem? O lăsam pe duminica viitoare? Tu îți dai seama ce se întâmplă dacă ăsta câștigă turneul? Cade guvernoiu australopitec. Nu, nu, eu zic să-l deportăm duminică, înainte de a începe turneul. Cu orice risc. Lasă că la turneu joacă Tsitsipas. Cum îi cântăm noi. Ne-am scos. Muzica!  

O femeie de 50 de taleri

„În anul 1796 trăia la Bucureşti o femeie, văduva unui căpitan, din care motiv i se spunea Căpităneasa. Pe cât era ea de impunătoare, întotdeauna gata să facă jalbă şi să pună la respect pe oricine, pe atât de natantoală era fiică-sa. Nu prea era atentă la detalii, nu ştia să-şi ţină rangul şi era gata să bage în seamă pe oricine, ceea ce i-a adus până la urmă şi porecla de Natantoala, deşi avea un nume onorabil, anume Ioana. Bietul mitropolit, într-un exces creştin, o şi numeşte la un moment dat Ionica, tocmai ca să atragă atenţia asupra inocenţei, aflate în straturile cele mai joase, la baza natantoliei ei. Ca s-o scurtez, această fată s-a încurcat cu Vlad, un logofeţel cu nasul pe sus, care, luând-o cu măgliseli, după cum zice Căpităneasa, în jalbă, i-a furat fecioria. Prin urmare s-a ajuns la proces. Ionica nu scoate o vorbă, Căpităneasa e foc şi pară, iar logofeţelul Vlad declară că nu se însoară cu fata pentru că e natantoală. Şi nu e doar el de părerea asta. Fata e studiată, analizată. Era adevărat, nu impunea respect prin nimic. Iar aici nu e vorba numai de haine, ci de atitudine, de ţinută, de rang. Ionica, e blândă, dar incapabilă de stimă de sine. E şi cam şleampătă, dar principalul motiv care ţine în picioare apelativul de natantoală e că nu ştie să refuze pe nimeni. Când eşti amabil în exces, când accepţi cu bunăvoinţă, fără să faci nişte mofturi, acolo – eşti călcat în picioare şi ajungi natantol, fără valoare, fără rang social. Fără vertebre. Desigur, lumea o compătimeşte pentru că şi-a pierdut fecioria, dar mai ales pentru că va fi mereu călcată în picioare, iar, in numele acestei compătimiri,  Ionica obţine 50 de taleri. Dar respectul nu se cumpără, se dobândeşte greu şi se pierde imediat. Natantoala nu se bucură de aprecierea celor din jur, ci numai de oarecare milă şi-atât. Ea se mulţumeşte cu cei 50 de taleri, zice un sărumâna, determinându-l pe diac să noteze că părţile s-au împăcat repede şi de aceea adeveresc punând degetul. Chiar şi căpităneasa, cât era de băţoasă şi înfiptă în lume, acceptă umil, semnând documentul, ajuns la noi, ca toate celelalte prezentate aici – fiind publicat de Urechia. Notorietatea unui părinte nu e de ajuns, iar odraslele care nu se ridică la forţa părinţilor, nu sunt niciodată căinate, cum sunt părinţii: săraca de ea, Căpităneasa, ce sămânţă proastă a pus în pământ! Chiar şi cu talerii primiţi în contul fecioriei furate, Ionica va rămâne în continuare tot Natantoala. Viaţa ei s-a scurs din eşec în eşec, de pe urma ei rămânând în istorie doar urma unui deget care s-a mulţumit cu 50 de taleri„.

Dar vorba e c-a rămas în istorie!

Despre controversa Djokovici

Mult stigmatizat peste tot pe glob, tenismanul sârb s-a impus în instanță. I s-a anulat deci interdicția intrării în Australia, fără ca rectificarea samavolnicei decizii să fie definitivă, ori să pună capăt inflamărilor.

Pare că nu mai putem sta strâmb și judeca drept. Iar statul de drept pare că nu mai poate sta decât strâmb. Ce-mi inspiră amploarea disputei privind un simplu tenisman, precum și graba și virulența stigmatizării lui Novak Djokovici? Nimica bun. Și multe, multe motive de mare îngrijorare.

Verdictul

Din sentința justiției australiene, una cu magistrați, totuși, independenți, reiese că Djokovici s-a deplasat pe drept în Australia nevaccinat. Nu știu dacă autoritățile de la Canberra vor acționa judicios și după anularea anulării nedrepte a vizei sale.

În așteptarea verdictului ministrului de resort, în prerogativele căruia se găsește și dreptul de a anula anularea anulării, dar și cel de a emite un verdict care să-i dea câștig de cauză tenismanului campion, știu că Australia s-a blamat rău. Mai rău decât sportivul, care, fie că ne convine decizia sa de a nu se vaccina din motive medicale, fie că nu, era în drept să acționeze cum a făcut.

M-am ferit în trecut să recomand cuiva orice în chestiuni medicale vitale: prea sunt neștiutor, prea puține sunt informațiile de care dispun, prea îmi e de preț libertatea de a gândi și de a alege, prea mare respect am față de viața omului ca să dau verdicte definitive. Când am ales să mă inoculez și să fac și rapelul, am acționat de bună credință. Dar am continuat să-i respect și pe cei care au ales altă cale, pe cei care se tem de vaccin, ori suspectează ceea ce li s-a părut a fi un tratament genetic insuficient testat.

Cu atât mai just îmi pare ca omul care are motive medicale să nu se vaccineze, (ori își asumă pe risc propriu și fără să pună în pericol alte persoane dreptul de a refuza să se supună acestei proceduri) să fie scutit de recriminări, de stigmatizări, ori de bețe în roate dacă vrea să-și exercite profesia.

Legea și salvaționismele

Nu am nici cea mai vagă simpatie pentru cei care încearcă să salveze lumea, impunându-le altora restricții severe, pe care adesea nu sunt gata să le asume pentru ei înșiși. Salvaționismul e începutul oricărei utopii, oricărui drum totalitar. Viața e extrem de prețioasă. Dar moartea face parte din ea.

Nu mi se pare, totodată, că sportul e, sau ar trebui să fie, atât de important încât să fie obligatoriu să ne dăm de ceasul morții să elucidăm varii decizii administrative, birocratice și juridice privind un concurs sau altul, un campion sau altul. Mi se pare normal să se boicoteze o Olimpiadă organizată de un regim totalitar și genocidal, pentru că am convingerea că privarea oamenilor de libertate și exterminarea, fie și ”doar” prin sterilizări forțate, a unui popor, depășesc miza, oricât de mare, a unor competiții sportive. Dar când furia generată de subiecte minore dă pe din afara planetei, merită să luăm aminte. Și să ne întrebăm, ce se amestecă în chestia asta dincolo de ranchiună, de invidii, de masificare. Poate interese, care amplifică mult viteza cu care ura și colectivismele se propagă în presă și social media?

Date fiind și drepturile fundamentale ale omului și incertitudinile legate de molimă și de mult lăudatul, dar nu întru totul fiabilul și eficientul ei antidot, am fost și rămân ferm împotriva coerciției, a silniciei, a invazivității în trupul și procesul decizionar al omului. Unele imunizări, mai ales infantile, aproape sută la sută sigure, sunt realmente vitale întru eradicarea unor epidemii atroce, mortale. E normal să fie obligatorii. Dar în această viroză gravă, o pandemie pentru prea mulți fatală?

Injecția, deși potrivit multor experți utilă, se vede că nu-i imunizează indiscutabil pe toți injectații și nu-i apără de noi contaminări, ori transmisii de virus. E, deci, fals argumentul potrivit căruia inocularea i-ar apăra (total) pe ceilalți și foarte îndoielnic cel care îi preface într-un presupus pericol general pe nevaccinați. Ceea nu înseamnă că aceștia din urmă nu sunt, la rigoare, un pericol pentru ei înșiși, ori pentru cei care, din motive medicale, nu se pot inocula, fiind expuși contaminării, dacă nu se păzesc strașnic.

E aplicabil și valabil, în această sferă, dictonul lui Mach, potrivit căruia nu e de domeniul științei ceea ce nu permite nici confirmarea nici refutarea unei teorii? Oricum ar fi, unde nu e (doar) știință, nu înseamnă că lipsește politica. Ea se ascunde adânc în intoleranța suspectă a multora față de Djokovici. Și în oroarea firească generată de entuziasmul fanatic și de elanul fatal care însoțesc debordantele efuziuni de sentimente de repulsie defulate de mulți, agresiv, în social media, în iraționalele cereri de deportare a sportivului.

Sigur, legea e lege. Și unde e lege nu-i tocmeală. Prin urmare, dacă o încălca, trebuia să se supună pedepsei. Dar verdictul s-a dat. Iar legea (care e și trebuie să rămână în statul de drept egală pentru toți, Djokovici nebeneficiind de privilegii de VIP, cererea lui de viză fiind anonimizată înainte de a i se aproba) e numai un aspect al speței. Poate chiar unul minor.

Major și îngrijorător e alt aspect al chestiunii. E ceea ce Rafael Nadal, principalul său concurent, a calificat, just, drept ”circul” controversei din jurul lui Novak Djokovici. Unul iscat de varii interese. Nu doar de cele uzuale, economice și publicitare ale sportului. Ci și de altele, politice.

Gloata, inegalitatea tratamentului aplicat unui VIP și precedentele istorice

I s-a retras viza lui Djokovici pentru ca gloata să nu afirme că i s-ar fi acordat privilegii unui VIP? Oricare ar fi motivul problemelor sale cu autoritățile australiene, gloata fremătând de ură a cerut grabnica lui expulzare, dând probabil în clocot, cu patima caracteristică, pe net, tocmai pentru că omul e o personalitate. Și mai e și una incomodă. Sârbul e, vădit, un nonconformist, care-și asumă deschis libertatea de a apăra poziții impopulare, contestabile și contestate. Or, tremurând de nerăbdare în fața oricui îndrăznește să conteste autoritatea politică și ideologică, o masă care abia își așteaptă și defularea și răzbunarea și conducătorul care s-o dirijeze spre explozie se manifestă mai mereu la fel. E gata să rupă în bucăți orice asumare personală de libertate și de răspundere.

De ce-mi amintește conformismul și viscerala idiosincrazie provocată de libertate, afișate în această nerăbdare și ostilitate față de drepturi individuale și devieri de la normă?

Îmi amintește de vânătorile de vrăjitoare din Salem. De gândirea magică dindărătul execuțiilor, pe rug, ale femeilor acuzate în Europa medievală de farmece. De alte prigoane similare, al căror punct culminant s-a situat în suta de ani dintre 1550 și 1650. Le-au iscat patimile și salvaționismele din timpul altor pandemii, războaie religioase și schimbări climatice: era vremea micii epoci glaciare.

Ceva din această gândire magică a supraviețuit în noi. S-a păstrat în precauțiile corectitudinii politice, care se ferește ca de foc să nu demonizeze orice expresie care ar putea leza sentimente identitare, presupuse victime potențiale, orice sensibilitate, fie și exagerată, sau nejustificată, dar se năpustește cu vehemență necruțătoare asupra oricui e perceput ca ofensându-i prescripțiile.

Ura neoreligioasă și calea ”soft” a lichidării democrației

Dar în chestiune nu sunt doar mișcarea woke, religia ei seculară și masele puse în acțiune prin împătimire, spre a asigura accesul ideologilor ei la ”putere”, conceptul care obsedează gândirea marxistă și deconstructivistă europeană. În cauză, apropo de putere, e ceea ce filosofii francez și italian, deconstructivistul Michel Foucault și libertarul Giorgio Agamben au numit, cu decenii în urmă, ”bioputerea”, prin care statele pot anula drepturile omului, drepturile civice și democrația, în numele ”biopoliticii”. E vorba de ceea ce, pentru Agamben, cel mai intens discutat filosof contemporan, e riscul ”dictaturii medicale”, care transformă știința într-o nouă religie laică, atribuindu-i o lipsă de alternativă la fel de dogmatică, precum dogmele impuse cândva cu rugul, de inchiziție.

Ceea ce e greu de disociat de cuvintele scriitorului britanic Aldous Huxley. Evocând distopia sa, ”Brave New World” și a lui Orwell, ”1984”, Huxley trimitea (în 1958) la ”coșmarul organizării totale” pe care o descrisese în cartea sa din 1931. Era valabilă? Era. Stalin murise și se atenuase groaza pe care o inspirase. Hitler era o amintire sinistră și devenise, în vest, paradigma odioasă a dictatorului genocidal ale cărui versiuni viitoare vor trebui împiedicate cu orice preț să mai acceadă la putere. Ca atare, lui Huxley i s-a părut că ”progresul științei și tehnologiei” i-ar fi făcut mai verosimilă propria viziune – una a tiraniei totale, dar ”soft”, în aparență blânde, mai puțin crunt punitive decât totalitarismul imaginat de Orwell și mai consistent bazate pe conformism și epicureism, pe spălare pe creier, pe control demografic și social, pe droguri și pe manipulare individuală și colectivă.

În estul ex-comunist, de pildă în China, Orwell rămâne perfect actual. Și în vest i se pune în aplicare newspeakul. Dar în ambele extreme ale lumii orientale și occidentale pare azi, într-adevăr, că distopia colectivistă a lui Huxley e mai aproape de a fi transpusă în chipul cel mai oribil.

Și fatal pentru democrație. Căci drepturile individuale sunt, în vest, în acut pericol. Le amenință hipertrofierea unor drepturi ipotetice, de grup real, sau imaginar. Sunt în pericol din pricina politicilor identitare, care alimentează pretutindeni ura etnică, sau religioasă și delictele comise din pricina unor astfel de inflamări și încalcă alte drepturi ale omului și ale majorităților, precum și libertățile lumii civilizate, îndreptând Occidentul, cândva liber și prosper, spre un nou totalitarism.

Motive de neliniște acută

Cu tot cu dreptul părinților de a-și educa proprii copii, cu tot cu libertatea de opinie și a presei, cu tot cu libertatea de mișcare și religioasă, ori a științei nesupuse cazurilor ideologice, (date pentru că tiranul poate), aceste drepturi sunt în pericol și din cauza crizelor și urgențelor, inclusiv medicale.

Ar demonta, deci, libertățile individuale nu doar fascismul și islamismul. Le atacă și revoluția culturală stângistă, bazată pe pretenții științifice și prezumții ideologice radicale, pseudosacrale, din care unele inculcă și animă impulsuri barbare, gregare și fanatice în sânul unei mase tot mai ample, isterizate de ideea progresului și de speranța obținerii sănătății perfecte, a salvării planetei de orice rele reale sau imaginare.

Acționând în interesul ”justiției sociale” și al altor, ipotetice, binefaceri, această mișcare urăște prin definiție, visceral, ca orice altă grupare totalitară, tot ce e adevăr, individ, istorie, ierahie, societate, meritocrație, tradiție, valoare, normă, civilizație, ordine, bun simț, claritate, frumuseţe și bunătate.

Nu au a ne impacienta deci doar avatarurile vizei a cărei acordare, retragere, anulare a retragerii, ori retragere a anulărilor au pus în mare dificultate un om și au incendiat spiritele în lume, nu doar între fanii unui sportiv și detractorii lui. Sau numai statutul de vaccinat sau nevaccinat al unui sportiv de performanță. Ori al oricui altcuiva. Ori numai deciziile australiene.

Există motive serioase de și mai mare tulburare. Scandaloase sunt inconsistența și aleatoriul revoltător al asumării și invalidării arbitrare de drepturi în ceea ce ar trebui să fie state de drept.

Îngrijorătoare sunt măsurile coercitive de o duritate fără egal și fără precedent adoptate în democrații liberale, mândrindu-se, altminteri, cu toleranța lor, în scopul impunerii de politici, ele însele aleatorii, versatile, instabile, insuficient fundamentate.

Nu mai puțin alarmantă, vestitoare de rațiune și demnitate sugrumate, e violența patimilor iscate de episodul Djokovici pe fundalul unui lumi libere tot mai casabile, tot mai periclitate de fragilitatea libertății ei, de intoleranța tot mai acută, de polarizarea tot mai furios și implacabil prescrisă de extremiștii societăților noastre. În cauză, mai mult decât pandemia, e viitorul de coșmar pe care ni-l pregătim.

Deutsche Welle – Autor: Petre M. Iancu (DW) , jurnalist Deutsche Welle Luni, 10 Ianuarie 2022, ora 17:18. Text de preluat de AICI

Update: Presa internaţională continuă să se minuneze de modul în care Guvernul condus de prim-ministrul Scott Morrison a „reuşit“ să creeze un fiasco planetar. În România, analiştii care l-au răstignit pe Djokovici, timp de o săpătămână, închizând ochii la amănunte cruciale, care îi dădeau dreptate sârbului, continuă să-l facă praf, inclusiv după ce Justiţia a făcut lumină, în acest caz.   În presa internaţională, în schimb, lucrurile stau foarte diferit. Iar un editorial publicat în „The Guardian“, sub semnătura lui Simon Jenkins (foto), subliniază ce se ştia de acum câteva zile: Australia are nişte probleme birocratice grave. Care acum au lovit într-o vedetă internaţională, declanşând un scandal uriaş.

Două articole de presă care redau destul de limpede si de concis faptul că „viața este complexă si are multe aspecte„:

1. Australia, criticată dur în lume: „Au făcut din Djokovici un campion al drepturilor omului!“ | adevarul.ro

2. Australia, o ţară balcanică. Cazul Djokovic, eşecul propagandei | Claudia Postelnicescu | adevarul.ro

Super interesant in cazul celui de-al doilea articol este că în zona comentariilor se face remarcat admirabilul „d. D’Artagnan” care-si semnează comentariile (nu știu de ce) cu pseudonimul Vasile Porojan.

Ba basm, ba sminteală…

A fost odată ca niciodată o rândunică mică-mică care trăia într-un univers în formă de inel Möbius. Si rândunica mică-mică, care trăia într-un univers în formă de inel Möbius, ducea, în cea mai mare parte a anului, o viață simplă si elegantă, hrănindu-se decent, cu pesmet, cu larve, cu musculițe si cu alte gâze lipsite de personalitate, dar pline de proteine, vitamine, lipide, glucide si alți aminoacizi grași, lucruri atât de necesare metabolismului ei celular care îi oferea eroinei noastre în dar, în subsidiar, dar cu generozitate, bucuria de a fi. Rândunica mică-mică, care trăia într-un univers în formă de inel Möbius, era mulțumită cu viața ei, aproape fericită, dacă nu cumva de-a dreptul fericită, asimptotic si simptomatic de fericită, în cea mai mare parte a anului. In restul anului, după cum poate ar trebui să știi deja, în virtutea unor informații adiacente subînțelese, implicite (la care ar trebui să ai acces prin cultura generală căpătată în școala primară si/sau diseminată în mentalul colectiv, zic, presupunându-te a fi fiind seamăn, chiar fără seamăn), rândunica mică-mică, care trăia într-un univers în formă de inel Möbius, era forțată de tradiții, arhetipuri si porniri atavice să-si abandoneze tihna si confortul relativ si să călătorească, împlinind ritualul migraților anuale spre si dinspre „țările calde”. Avea, n-avea treabă, avea, n-avea chef, toamna si primăvara, rândunica mică-mică care trăia într-un univers în formă de inel Möbius, lăsa totul baltă si o pornea la drum, în zbor. Ajunși aici, eu cu povestitul, tu cu lectura, s-ar cuveni să facem o mică escală si să ne organizăm puțin, pentru a evita, pe cât posibil, redundanțele si dezamăgirile. După câte poate ai remarcat, firul narativ al basmului nu începe de la facerea lumii, si, după câte poate anticipezi, nu se va încheia la sau cu sfârșitul lumii. E o poveste mică, ca toate poveștile, cu un început si un sfârșit, „alese aleatoriu” de către povestitor, undeva în interiorul povestii celei mari, a lumii întregi. E un banal fragment simbolic de/spre lume, fără un sens anume, fără un tâlc anume, fără o frumusețe anume, incomplet, născut spontan din impetuozitatea epică a povestitorului (căruia i se pare, cine stie de ce si cum, nu contează, că acesta ar fi fiind un mijloc plăcut si/sau util de a-si omorî timpul). O tiradă. Pentru cireadă. Ca să capete tâlc, sens si frumusețe, adică pentru a deveni basm, narațiunea este musai să se întâlnească cu spectatorul potrivit, care să-i acorde si să-i savureze înțelesurile si frumusețile potrivite, emoționându-se ca un copil, în fața acestora. Acuma vin si te întreb: Esti tu spectatorul acela? Sincer. Ar cam trebui să știi deja dacă ești sau nu ești, judecând, în acord cu logica sentimentelor tale, impresiile si potriveala avute după lectura primelor fraze ale acestui basm, cu nimic mai bun, cu nimic mai rău, decât alte basme precum, povestea lui Ghilgameș ori a lui Dănilă Prepeleac sau a lui Pinocchio, sau povestea porcului, a scufiței roșii, a caprei cu trei iezi, a lui Moise sau a lui Aladin. Dacă nu ești… ar fi de preferat să ne încheiam socotelile aici, să ne cerem iertare (unul altuia, scuză-mă băi nepoate) si să ne spunem frumos la revedere. Iar dacă ești… Te rog să te concentrezi, să te pregătești, si să dai ce ai mai bun din tine în calitate de spectator, atenție, perspicacitate, spirit de observație, intuiție, întrucât, în continuare, pe firul narativ al povestii, voi lua în considere si voi inventaria toate lucrurile si amănuntele pe care se presupune ca le stim amândoi, de la sine, ca semeni, ca parteneri si ca membrii ai aceleiași colectivității, omițându-le din poveste, chiar si pe cele ce ar trece drept a fi fiind esențialul (epistemologic), păstrând doar noul, ineditul, chestiile acelea ne mai auzite si ne mai întâlnite, care dau savoare basmelor (nu neapărat si sens, tâlc ori frumusețe). Iti voi livra așadar doar strictul necesar, restul urmând să-l pui de la tine pentru a încropi basmul, cu cap si cu coadă. Eu unul aproape că m-ai făcut deja datoria (mai am un pic), restul depinde de tine, de gingășia ta, de inteligența ta, de erudiția ta, de bunăvoința ta, de ambiția ta si mai ales de imaginația ta, pentru a adăuga, pe alese, ingredientele necesare din bagajul comun si pentru a avea, în final, un basm de poveste. Nu va trebui așadar să mai menționez explicit că rândunica mică-mică, care trăia într-un univers în formă de inel Möbius, nu era singură pe lume, ci împreună cu perechea ei astrală, rândunelul mic-mic care trăia într-un univers în formă de inel Möbius, că voiajurile ei bi-anuale nu erau de plăcerea sau pentru interes de serviciu, ci pure călători inițiatice inevitabile si irepetabile (urmare a formei universului înconjurător), în care ea reușea să găsească, în exterior, drumul si traseele optimale, nu cele mai scurte, dar pe cele de străbătut în cel mai scurt timp, pe baza unor repere interioare înnăscute, că una, că alta, ca si cum aș viza cine ce spectator neavizat, picat din lună sau din alta lume. Nu. Simplificând abrupt, vom numi în continuare „rândunica mică-mică, care trăia într-un univers în formă de inel Möbius” scurt si la obiect: Rândunica sau si mai bine Rându, considered-o a fi fiind o rândunică sferică ce se deplasează în vid pe trasee cvasi-inerțiale. Iată faptele. Intr-o toamnă târzie, care se cam transforma ușor, ușor, într-o iarnă timpurie, Rându zburând spre sud, pe deasupra unei insule aflată la est de Eden, s-a abătut, ca mai în fiecare an pe la Grotă, o peșteră mare, vastă, mereu alta, pentru repaus, alimentare si distracție. In peșteră sistemul de navigare al lui Rându nu funcționa aproape deloc, semnalul fiind foarte atenuat, așa că aici singurul mijloc de orientare erau niște hărți turistice tabelare, plasate din loc în loc prin galerii, având marcată pe ele ieșirea din Grotă si celebrul indicator redundant: „Vă aflați aici„. Rându a zburat spre adâncul peșterii, ajungând după câteva zile deasupra unei ape mari si calme, peste care pășea, gânditor, Isus Christos. Față lui senină era străluminată de un zâmbet radios si dulce, ca al Giocondei, iar în ochii săi grozavi strălucea, hipnotică, lumina unei păci depline. Pasul lui calm, dar ferm, străbătea întinderea de ape, agale si majestuos, cu o viteza „v”, constantă, iar liniștea care plutea în jurul lui, ca o aură diafană, era semn de adâncă meditație. Isus medita la răul eradicabil din lume si la mântuirea prin sacrificiu si iertare… Rându zburându-i printre picioare, pieziș pe deasupra suprafeței netede si fără cercuri a apei, a realizat brusc că este pe cale să cedeze, fără voia lui, firul epic al basmului care-l conține, către alt personaj, către o altă realitate transcendentală, mai mare decât el, în care s-ar fi dizolvând pe dată, absorbit prematur în mrejele celei de-a doua legi a termodinamicii. Aproape că se resemnase fără zbatere cu această nouă turnură a basmului, când a fost re-adus, el anume, în lumina acută a actualității, de saltul unui pește țâșnit din ape cu intenția clară de a-l înghiți pe Rându si de a-i veni de hac, în goana după proteine. Rându a evitat cu ușurință atacul peștelui pe care-l văzuse din timp, cu coada ochiului, în lumina a mii de licurici care scânteiau deasupra lacului, zburând în zig-zag printre molii cărnoase, catifelate, acoperite cu puf. Plescăitul peștelui a stârnit cercuri pe ape si zgomot în aer. Alertați, pe-știi (ceilalți) au început si ei atacul asupra moliilor. Din plafonul peșterii au coborât cohorte disperate de lilieci, umplând spațiul cu ultra sunete si cu damf de șoarece. Spre norocul lor licuricii erau invizibili liliecilor orbi si muti si sistemului lor de ecolocație, dar moliile au fost decimate. Rându, în pericol de a fi iarăși scos din actualitate de vacarmul generalizat, a ciugulit, pe alese, câteva molii, câțiva licurici, a dat cu tifla unor pe-ști si unor lilieci în floare, remarcând (într-o doară) cât de mult se îndepărtase Isus pe ape, iar apoi si-a îndreptat zborul spre malurile lacului subteran, poposind, in no time, în vecinătatea uneia dintre hărțile turistice unde putea fi contemplat în toata splendoare lui tabelul lui Mendeleev, dar si alfabetul latin în varianta britanică. Rându a remarcat ușor redundanțele de prisos, apreciind că cele mai superflue litere din alfabet sunt k, q si w, apoi, sătul de sine însuși, a verificat pe hartă, coordonatele, plecările si sosirile, identificând, cu maximă acuratețe, ieșirea si traseul optim până la acesta. A zburat cât a putut de repede (poate prea repede, cu viteze relativiste) ca să nu apuce creșterea entropiei să-i creeze probleme si să mute prematur ieșirea… Zburând afară din Grotă, Rându a observat cu mare mirare că între timp se făcuse deja primăvară si că trebuie s-o pornească spre casă pentru a-si relua resemnat hobbyurile obișnuite si rutina. Pe drum Rându a trăit fericit până la adânci bătrâneți, conștient, mai mult decât alte dăți, de semnificațiile sacre ale zicerii prin care se consfințește că oricărui călător îi șade bine cu drumul. Si viceversa. Ca temă de casă să se stabilească dacă în imaginea de mai jos este reprezentată o măsea de minte sau o cobră.

Excalibur

Men sana in corpore sano

„De data asta Novak Djokovici s-a întrecut pe el însuși, deși pare imposibil sa te întreci, când ești numarul unul mondial! A câștigat Australian Open din momentul în care s-a hotărât să participe, ca „nevaccinat” , într-o țară care depășește, încet dar sigur, atât Apartheid-ul din Africa de Sud, cât și al Treilea Reich, în discriminare și brutalitatea aplicarii ei! Pentru cei care nu înțeleg, gândiți-vă că acum doi ani i s-ar fi refuzat unui sportiv participarea la o competiție, fiindcă e negru! Sau homosexual! Sau evreu! Toată lumea ar fi sărit în aer, s-ar fi luat sancțiuni împotriva acelei țări, sportivii ar fi boicotat competiția, cei deja înscriși nu s-ar mai fi prezentat la ea, în semn de solidaritate cu sportivul discriminat! Negrul, sau homosexualul acela ipotetic, este astăzi Novak Djokovici! Și el știa lucrul acesta de când au fost anunțate condițiile participării la Australian Open : „Fără negrii! Fără homosexuali! Fără evrei!” La fel de bine știa că o să fie împiedicat să participe, umilit! Știa la fel de bine că o să declanșeze reacții virulente, pro si contra! Și mai ales știa că acesta e un meci pe care nu are cum sa-l piardă! Participarea lui, in esență, este a unui mare sportiv care s-a prezentat să-și apere trofeul câștigat! Și nu a unui oarecare sportiv, ci a celui mai bun sportiv din tenisul de câmp actual și probabil al tuturor timpurilor! Ca sportiv nu putea să refuze celorlalți sportivi participarea, poate revanșa, sansa și cu siguranță posibilitatea de comparație directă! S-a prezentat! Prezenta lui spune „Sunt aici gata de duel cu oricine!”. Acum urmează reacția sportivității din partea celorlalți care sunt mânați de așa ceva și nu de câștig! Dacă cel mai bun nu participă, atunci nici cel care câștigă turneul nu se simte cu adevarat câștigător! Dacă cineva nu are voie să participe astăzi fiindcă e negru, mâine nu o să pot eu participa pentru cine știe ce alt motiv! Vom vedea câți sportivi adevărați sunt înscriși la acest turneu! Celor interesați doar de bani, a început deja să le iasă „veninul” pe gură: „

„Lumea a suferit destul. Vaccinați-vă! Dacă și-ar fi dorit, ar fi jucat la Australian Open fără probleme.” (Rafael Nadal)

Oare? Poate „dacă și-ar fi dorit” homosexualul ar fi devenit hetero? Negru alb? Evreul, german arian?Guvernul australian nu o să cedeze probabil, dar asta nu mai contează: Novak Djokovici a câștigat deja! Prea puțini „sportivi” o sa fie sportivi și vor refuza participarea în condițiile imposibilității de a se măsura cu cel mai bun! Sportului deja în agonie, din cauza banilor vehiculați, îi mai trebuia o lovitură politică ca să se stingă! Iar asta o primește acum! Pentru mine Australian Open 2022 a fost deja câștigat din nou de Novak Djokovici prin prezentare!„

Textul a fost preluat integral add litteram de AICI (inclusiv sublinierile). Autorul este Ioan Sperling, un proaspăt pensionar repatriat din Germania. In genere prin textele sale si prin atitudine bloggerul Ioan Sperling se dovedește a fi un bigot incurabil, intolerant, cu apucături totalitare, care practică fără discernământ cenzura împotriva oricui i-ar contesta sau ironiza stilul, textele si pre-textele. Totuși (chiar si așa) am preluat acest text de pe blogul său, nu atât pentru că în mare măsură are dreptate în conținutul acestui text, ci ca drept dovadă a unui fapt paradoxal si anume că, menținându-se consistent si autentic, egal cu sine însuși, nimeni nu poate fi în permanență corect sau incorect, fals sau adevărat, prost sau deștept, în acord sau în răspăr cu realitatea (cuantică), si că uneori se nimerește să fie taman invers de cum e de obicei. Că asta se întâmplă accidental, întâmplător, din interes, nu contează. Un ceas defect care stă pe loc, continuă totuși să indice cu precizie ora, minutul si secunda de două ori pe zi. Dacă ai șansa să-l privești chiar atunci când trebuie. 🙂

si alte detalii: Rămâne problema juridică a vizei, care va fi decisă de un judecător şi abia atunci putem discuta despre rule of law. Despre aplicarea domniei legii de către politicieni suntem lămuriţi. Derapajele totalitare pe care şi le-au permis unele guverne în această pandemie vor deveni subiect de studiu în facultăţile de istorie, ştiinţe politice şi drept. În epoca isteriei globale, trebuie să începi orice opinie sau punct de vedere cu tot felul de precizări. Aşadar: nu sunt antivaccinistă, nu am fost niciodată; nu îmi place Novak Djokovic, îmi este profund antipatic şi ieşirile lui ultra-conservatoare, precum şi mini-turneul/petrecerea pe care le-a organizat în plină pandemie, în timpul izolării, în urma căreia s-au îmbolnăvit zeci de oameni cu covid-19 mi s-a părut o mitocănie; sunt pentru prevenţie, mască, tratamente, vaccinare neobligatorie, voluntară, decisă individual, de fiecare om; sunt împotriva infiltrării statului în deciziile de natură privată şi mă irită profund agresivitatea omniprezentă şi generalizată cu care oricine, oricând se simte îndreptăţit să te întrebe dacă te-ai vaccinat, cu câte doze, de ce nu şi booster etc. Unul dintre cei mai mari jucători de tenis din toate timpurile, Novak Djokovic, s-a pronunţat, ambiguu, pe tema vaccinării, lăsând să se înţeleagă că este împotrivă. Nu doar atât, el şi-a permis să dea o petrecere în plină pandemie, în urma căreia s-au îmbolnăvit zeci de oameni. Reprobabil. Djokovic nu e nici simpatic ca Federer sau alţii, pare tot timpul supărat şi are opinii controversate, dar…e totuşi cel mai mare jucător de tenis al momentului. Însă interzicerea accesului său în Australia, pe aeroportul din Melbourne, la invitaţia organizatorilor şi după ce a aplicat anonim pentru o derogare, conform reglementărilor australiene, intră în altă categorie şi creează încă un precedent periculos pe terenul încălcării drepturilor fundamentale ale omului. În timp ce toate guvernele spun că vaccinarea nu este obligatorie, ele fac tot posibilul pentru a ostraciza nevaccinaţii şi pentru a-i găsi ţap ispăşitor pentru eşecul măsurilor de prevenţie şi creşterea, în continuare… În apărarea lui Novak Djokovic

În articolul intitulat „Răsturnări de situaţie şi acuze pe tema eligibilităţii lui Djokovici“, „The Age“ analizează mai multe teorii care ar fi stat în spatele unui fiasco mediatic.   În debutul textului, se precizează că scutirea medicală pe care a primit-o Nole a fost acordată de două comisii de experţi care activează în Statul Victoria. Mai mult, „The Age“ subliniază că singurul motiv pentru care lui Djokovici i s-a permis să urce în avionul spre Australia a fost faptul că avea viza corespunzătore acordată, foarte important, de Guvernul Federal!   „The Age“ explică, mai departe, că scandalul a pornit de când Djokovici şi-a anunţat călătoria, printr-o postare pe Instagram. Din acel moment, ideea că un sportiv multimilionar şi celebru a primit o scutire a stârnit furia publicului. A fost o decizie care a aruncat în derizoriu „Australia trebuie să-şi ceară scuze faţă de Djokovici!“: Editorial acid în presa din Melbourne

Djokovici, culisele unui fiasco: Jurnaliştii australieni explică cum a apărut un caz exploziv

Întrebări pentru Sean (?) (I)

Se poate demonstra că producția de lapte este maximă în cazul în care vacile sunt sferice si aflate în vid.

Vaca sferică.

A mai trecut un an. A mai venit un an. Soarele răsare. Soarele apune… Feluri simplificate / imprecise de a vorbi nonsensuri, care au darul de a crea emoții, impresii, nostalgii… dintre cele care (ne) compun percepția/iluzia asupra realității. Cele referitoare la timp rămân cele mai bizare si mai… rizibile dintre toate… S-a scurs un an. S-a dus un an. Trecut, prezent, viitor… Noi, care suntem (de bine, de rău) scurgându-ne spre piața San Rock Sabadell, 2012, mai 19, ora 18:00 (în vederea simultaneității căutate cu oda spontană a bucuriei), plasați fiind aparent in ulterioritate (suntem deja in 2022, la multi ani), avem „datoria” unor clarificări epistemologice preliminare apriorice, referitoare la materia cu care ne confruntam în ecuația dată: timpul. Întrucât cel puțin până în „prezent-uri” discuțiile cu tentă voit maieutică purtate pe Arca lui Goe nu au condus la niciun rezultat notabil sau măcar la progrese remarcabile, cred că ar fi cazul să schimbăm / nuanțăm un pic strategia si să apelăm momentan (provizoriu = un bob zăbavă) la o a treia cale… plasată undeva la mijloc între alternativa de a descoperi si cea de a inventa lumea, intre a înțelege universul observându-l versus a cunoaște universul gândindu-l. Care să fie acea a treia cale? Simplu: să întrebăm pe altcineva, să cerem lămuriri, soluții, îndrumare de la altcineva. Ușor de zis, greu de făcut. Mai întâi si-întâi că nu avem (deloc) acest exercițiu al întrebării. Suntem învățați să găsim singuri răspunsuri la toate întrebările încă înainte de a ni le pune. Ne inventam cursiv, automat, spontan, poveștile despre lumea în care trăim într-un ritm debordant, devastator, în care nu mai avem timp (ah) de întrebări… Întrebările (ne) mor preponderent în fașă. Cele care nu sunt avortate spontan, se nasc si vin pe lume in mijlocul poveștilor care ne umplu capul, unde constată că sunt răspunse deja, cumva, si că nu-si au rostul. A mai trecut un an. Care e sensul? In ce sens? Care e semnificația? Rostul? Tâlcul? Întrebări lipsite de sens… Unde s-a dus (anul)? De unde a venit? Totuși în viața fiecăruia vine o vreme (timpul acela) în care, nu se stie de unde, țâșnesc niște întrebări ciudate, bizare, misterioase, care nu au un răspuns aprioric, deja formulat, pre-existent în mintea noastră, în colecția cu poveștile despre lume (lumea in care trăim, de…) Sunt întrebări care ne ajung din urmă în special atunci când ne lenevim în privință compunerii poveștilor noastre care ne dau identitate în lume (cea observată si/sau cea gândită). Așa ne trebuie. Căci leneșul mai mult aleargă, si scumpul mai mult păgubește… Unii (dintre noi), trec ușor peste asta, alocând spontan răspunsuri întâmplătoare acestor întrebări. Unii consideră în mod automat că răspunsul acestor întrebări este Dumnezeu. Sau Isus Christos. Scurt si cuprinzător. Eficient, elegant, definitiv. Întrebările sunt învățate minte si descurajate să mai apară așa tam-nisam, neîntrebate, nechemate. Alții, mai prudenți, se gândesc să caute răspunsul acelor întrebări în altă parte, să ceară răspunsul de la altcineva, de exemplu de la Dumnezeu: Ajută-mă Doamne să înțeleg de ce… una, alta… Nu prea cred că e cazul să deranjam o ditamai entitate cu asemenea mărunțișuri. Probabil că, în acord cu funcția sa cuantică de unda Dumnezeu stie (deja) că ai acele întrebări si nu e străin de faptul că le ai, că ti-au parvenit, si dacă a vrut El să le ai, cu siguranță că nu ti le-a dat ca să-L întrebi tot pe el, iar dacă nu-s de la El, cu atât mai puțin trebuie sa-L chestionezi în privința lor pentru că-i șubrezești ontologia si-i pui astfel la îndoială existența. Deci dacă ai întrebări la care (de prost ce ești) nu-ti poți răspunde singur, nu pe Dumnezeu trebuie să-l întrebi ci, eventual, pe altcineva. Eeee, asta însă este o problemă, pentru că nu prea ai pe cine… Pe cine să întrebi? Că si pe… ei îi doare în cot. Trebuie întrebat un Oracol. Există un templu la care predică un mare preot al bisericii fizicii teoretice, pe post de Oracol (si nu, nu este vorba despre surogatul de oracol de pe Arca lui Goe), care acceptă orice întrebare de la muritorii care se trezesc că au întrebări… Noi, se pare că încă avem nelămuririi majore în legătură cu natura timpului si cu sensul teleportărilor temporale. Avem sau nu avem? Aceasta-i întrebarea. Să formulam întrebările si să i le adresăm lui Sean, sperând că va accepta întrebări absurde, recurente, ofensive, repetitive, prostești si lipsite de sens (noi din acestea am cam avea). Poate are răspunsuri. Valide. Sau măcar poate ne oferă piste bune. Am putea încerca să facem din anul 2022, anul întrebărilor semnificative.

* * *

Update… Cred că as avea o prima întrebare pentru Sean Carroll. Este o întrebare pregătitoare, care, cel puțin aparent nu este despre timp sau spațiu… ci despre materie… (multe feluri de materie, antimaterie, materie întunecată, materie exotică, materie negativă, materie stranie… sunt variante care se vehiculează)… Una dintre formele de „organizare” a materiei sunt stelele neutronice, in care materia se aglomerează enorm din cauza gravitației, atât de mult încât atomii se dezintegrează, iar electronii sunt absorbiți de protoni care se transforma astfel in neutroni. Densitatea creste abrupt spre valori uluitoare, întrucât gravitația sporește pe măsură ce materia se aglomerează, iar forțele repulsive de natură electrostatică care se manifestau între protoni (si care contrabalansau gravitația), dispar… In transformarea protonilor in neutroni însă nu este suficienta absorbția unui electron, fiind necesar si un anti-neutrino. Întrebarea mea ar fi, cu toată considerația, de unde provin anti-neutrinii necesari in acest process.