Disconnect – Official. Trailer

Despre transformare – Official. Trailer

O transformare – doua perspective (cu subtitrare in limba romana)

.

Peter Reinhart – despre pâine

.

* * *

Trussssst in me… Jussssst in me

Urmariti cu atentie centrul spiralei din imagine pe toata durata fimului. Relaxati-va si ascultati indemnurile vorbitorului (nu este necesar sa le intelegeti). Nu este niciun truc si nimic nu va aprea brusc pe ecran pentru a va speria. Considerati-l ca pe un test de concentrare (asupra punctului din centrul imaginii). Dupa vizionare veti avea pentru circa o ora o stare care vå va binedispune si vå va face sa radeti… Functioneaza chiar si pentru persoanele morocanoase de felul lor.

Anima Ţie

Dedicatii programate. A se clăti dupa golire.

TOPIC IN ASTEPTARE
Atentie va rog: Acest topic a fost amanat pentru miercuri seara. Dl.Goe a promis ca o sa adauca un preambul si o concluzie ca sa imbrace tripla dedicatie.
===========================================================================================

Update: Topic abandonat cu premeditatre

 

Efectul Gulea asupra d-lui Plesu

Dupa cum bine preciza un oarecare d.Eckhart Tolle (printre altii), trecutul nu prea exista, are cel mult o existenta iluzorie, este un simplu ecou imaterial al prezentului, adesea un simplu accesoriu al acestuia. (n.b. la fel este si viitorul dar acesta nu face obiectul prezentei dizertatii intrucat dl.Plesu nu citeste SF-uri). Nu prezentul isi datoreaza existenta trecutului ci taman invers. Singura consistenta a trecutului poate fi cladita exclusiv in prezent. Si cum prezentul este mereu altul si trecutul este (devine) si el de un dinamism debordant. Amintirile noastre depind exclusiv de niste reactii chimice si de niste procese neurologice care se produc in ceierul nostru acum, strict acum, in clipa prezenta a rememorarii, in care evocam asa zisul trecut. Trecutul este „ce” si „cum” suntem in stare sa „ne amintim” acum, in prezent, cu ajutorul mintii noastre (inselatoarei noastre minti). Eventualele probe „zise” materiale ale acelor trecuturi (fotografii, documente, suveniruri, roci, oase, fosile, eroi, morminte) toate-toate sunt si ele ancorate in prezent, interioarei clipei, niste obiecte din prezent carora le atasam, mental, semne ale trecerii inexorabile a timpului. Felul in care „arata” ele in prezent ni se pare o poarta potrivita pentru a calatori in timp, imaginandu-ne (pe baza unui set neinfailibil de reguli) cum aratau ieri, alataieri etc. Arati cuiva o poza si zici cu evlavie: „Asta sunt eu, in vara lui o mie noua sute toamna cand am luat premiul I in clasa a-IV-a, ba nu… intr-a-V-a… paremi-se”. Aiurea. Ceea ce arati nu esti tu-si-trecutul tau ci o simpla bucata de hartie, prezenta, in prezent, capabila sa stimuleze, in prezent, niste reactii chimice si niste procese neurologice exclusiv in mintea ta. Nu si celui imbiat sa se zgaiasca la poza. El, cel mult, va zice in treacat, doar: „Vai ce dragutz erai, copil fiind!”. Trecutul, viitorul, tot ceea ce este interior clipei se (tot) schimba. Clipa cea repede…

Imi place sa citesc articolele d-lui Plesu, desigur cå si pentru forma lor (placuta) si pentru continutul lor (educativ), pentru umorul lor, dar si (mai ales) pentru a vedea cum se mai schimba trecutul, cum curge si cum se (mai) preface, sub pana nastrujnica a unui perpetuu carcotas de geniu, nascut mofturos, caruia ii face o deosebita placere sa se plânga (cu mare talent) in egala masura de „nenorocirile trecutului – comunist” cat si de „racilele prezentului – capitatlist”. Si eseurile ii reusesc intotdeauna…  O vreme am avut senzatia ca se repeta, obositor, ca se plange mereu si mereu de aceleasi si aceleasi lucruri, in acelasi fel. Faptul ca scrie cu talent, ca are haz, nerv, verb, ca are dreptate domnule, m-au facut sa trec peste aparentele redundante, continund sa-l citesc, avand astfel sansa sa remarc faptul ca dl.Plesu nu sta pe loc, nu se repeta „identic” ci progreseaza, da inainte, ii vine mintea la cap pe zi ce trece, devine cu fiecare clipa mai intelept, mai tolerant, mai nu stiu cum. Daca aceasta prefacere denota tarie (de caracter) fiind strict de natura intelectuala (controlata de catre dl.Plesu el insusi in persoana) sau denota slabiciune (gingasie) fiind de natura afectiva, o „inmuiere” venita odata cu varsta, care-l forteaza pe om, pe masura ce-i scade viata, sa-si recupereze trecutele vieti ale risipitoarelor sale tinereti, este totalmente neimportant. Este ceea ce este. Banuiam de o oarecare vreme ca dl.Plesu este pe cale sa descopere (adica sa accepte) ca a existat viata in „comunism”. Asupra imprejurarilor anume prin care aceasta stare de lucruri urma sa devina vizibila in articolele sale, destinate exclusiv aducerilor la zi (actualizarii trecuturilor), n-aveam nici cea mai vaga idee si nicio o premonitie nu ma bantuia. Imi luasem gandul ca dl.Plesu ar putea auzi si lua in considerare indemnurile, in aceasta directie, venite de la forumistii sai „apodictici” care-l venereaza din subsol. injurandu-l. Dl.Plesu fiind un june cu educatiune era condamnat sa se prefaca, etern, ca nu-i aude.  A fost necesar un impuls potrivit de la o persoana autorizata (Stere Gulea) pentru ca dl.Plesu sa acccepte sa-si actualizeze status-ul in Facebook.

Dar iata pe viu cum se manifesta efectul Gulea asupra d-lui Plesu – Nostalgia „cu chip uman”

Cu ultimul film al lui Stere Gulea („Sunt o babă comunistă”), tema „comunismului” nostalgic intră într-o etapă nouă. Dezbaterea se mută din spaţiul ideologic şi politic, în acela al domesticului şi al „general-umanului”. Nu mai discutăm „dacă era mai bine sau nu, pe vremea lui Ceauşescu”, „dacă e mai important să ai paşaport şi libertate de expresie sau să ai loc de muncă asigurat şi salariu decent”, „ce e de ales între neajunsurile comunismului şi racilele capitalismului” etc. Discutăm cum arată viaţa oamenilor şi a sufletelor indiferent de sistemul politic în care i-a azvîrlit istoria. Căci, în definitiv, problematica destinului individual, a vieţii de familie, a prieteniei, a iubirii şi a suferinţei e marcată, fireşte, de context, dar are şi o dimensiune autonomă, etern omenească, aceeaşi peste tot şi în orice regim.

Am mai spus-o şi altădată: orice tip de „lume” include toate elementele „lumescului”, chiar dacă în dozaje diferite. Pînă şi universul concentraţionar lasă loc pentru iubirea aproapelui, pentru lirism, pentru frînturi de umor, pentru frînturi de bucurie patetică, pentru revelaţie şi credinţă. Nu «pleci» din comunism capră şi ajungi în capitalism, gazelă. Sau viceversa. În comunism, dincolo de toate opreliştile exterioare, oamenii treceau prin toate experienţele unei vieţi omeneşti „clasice”: se îndrăgosteau, chefuiau (atît cît se putea), făceau haz (de necaz, dar şi de dragul hazului), aveau speranţe, aspiraţii profesionale, prieteni, duşmani, satisfacţii (sau exasperări) domestice.

După comunism, cu alt instrumentar şi cu alte orizonturi, toate aceste experienţe au continuat să existe şi ar fi sărăcitor să le marginalizăm, sau să le reducem la „sosul” nou al circumstanţelor social-politice. Marile schimbări sunt „mari”, trecerea de pe un mal pe altul al istoriei e radicală, spectaculoasă, eventual traumatizantă, dar fiecare ajunge „dincolo” cu acelaşi temperament, cu aceleaşi interese, cu aceeaşi educaţie, cu acelaşi bagaj somatic şi psihologic. Nu „pleci” din comunism capră şi ajungi în capitalism, gazelă. Sau viceversa. (Cu excepţia cazurilor de ipocrizie şi duplicitate cronice). După 1989, am avut, de nenumărate ori, ocazia să verific un cuvînt al lui Constantin Noica, pe care, atunci cînd ni l-a spus, nu l-am luat în seamă cu suficientă atenţie: „Va veni un moment cînd vă veţi da seama că limitele interioare sunt mult mai greu de dus decît cele exterioare”. Aşa e: duci cu tine, în orice împrejurare nouă, întregul balast al firii tale. Asemenea călugărilor, despre care se povesteşte, în Pateric, că, descurajaţi de vreun eşec spiritual, dau vina pe chilia inadcvată în care trăiesc şi hotărăsc să se mute în alta. „Nu faceţi asta – le spune cîte un înţelept – oriunde vă veţi muta, veţi duce cu voi aceeaşi chilie!” Filmul lui Stere Gulea – în care, cum era de aşteptat – se percepe minut de minut „gheara” maestrului, nu exclude, totuşi, posibile comentarii de tip istoric. S-ar zice, de pildă, că e foarte greu să faci o ierarhie ţeapănă între lumea falsă a comunismului şi lumea dificilă a capitalismului. Nu s-a trecut din regnul diavolului în acela al îngerilor. Am schimbat, într-un anumit sens, un drac cu altul, dracul terorii şi al utopiei ucigaşe, cu cel al unui imanentism crîncen, egolatru şi risipitor. Lucifer a făcut loc lui Ahriman… Am stat sub un singur tăiş: acela al puterii arbitrare şi schimonositoare, acum stăm sub valori cu două tăişuri: libertatea, competiţia oarbă, democraţia, descurcăreala. Un lucru trebuie spus, totuşi: cu toate relele sale, capitalismul n-a produs niciun Gulag. Nu Sighet, nu Siberia, nu Piteşti, nu foametea ucrainiană, nu revoluţia culturală maoistă, nu genocidul practicat de khmerii roşii. Cei care vorbesc de ”blocuri” şi ”metrou” ar face bine să-şi amintească şi de Canal, de de Valea Jiului, de Braşov, de cele două ceasuri de televiziune omagială, de cozile la alimente elementare, de frig, întuneric, frică. ş.a.m.d. Un singur „derapaj” e de reproşat, după părerea mea, filmului: fiica Emiliei, emigrată în America, revine pentru scurt timp în ţară, să-şi prezinte partenerul american. Aflăm că e însărcinată, că o duc greu în Statele Unite, că n-au bani de chirie. Şi atunci părinţii din România, aşa săraci şi nostalgici cum sunt, îşi amanetează apartamentul lor de bloc şi-şi salvează astfel copilul cu ”un pumn de dolari”. Care va să zică la noi se mai găsesc încă oameni de omenie care să contrabalanseze ”duritatea” americanilor. Care va să zică tot noi, aşa prăpădiţi cum sîntem, putem, la o adică, să-i salvăm pe americani. Cam roză şi ţanţoşă sugestie!

Un lucru trebuie spus, totuşi: cu toate relele sale, capitalismul n-a produs niciun Gulag. Dincolo de toate, filmul lui Stere Gulea e o extraordinară victorie a experienţei, talentului, meşteşugului şi umorului. Nimic din ce e dramatic pe ecran nu alunecă spre afectare melodramatică, nimic din ce e amuzant nu cade în deriziune trivială sau în poantă ieftină. Imaginea lui Vivi-Drăgan, impecabilă şi ingenioasă. Uluitoare, pentru mine, este performanţa actorilor. Luminiţa Gheorghiu are anvergura unei vedete planetare, pe care Oscar-ul are ghinonul de a o fi ignorat. E din stofa unor personalităţi de prim rang: Anna Magnani sau Irene Papas. Rareori am văzut o combinaţie mai convingătoare de forţă şi disciplină, de expresivitate şi firesc. O altă, fermecătoare, prezenţă este Marian Râlea, un actor departe de a fi folosit, îndeobşte, la înălţimea înzestrărilor lui. Dar toţi, chiar şi cei distribuiţi în rolul episodice, au pregnanţa şi eficienţa adevărului trăit, a profesionalismului de top. Ar trebui să-i amintesc, alfabetic, pe toţi. Deasupra întregii întreprinderi, se simte autoritatea cordială şi priceperea regizorului. Mă aşteptam.

Dar Stere ştie să fie, mereu, dincolo de aşteptări. Regret că n-am putut fi de faţă la lansarea bucureşteană a filmului. Era ziua mea. Cum mi-ar fi stat să ies pe scenă, pe 23 august, şi să pronunţ fie şi numele filmului: Sunt o babă comunistă!  // by Andrei Gabriel Plesu – Nostalgia „cu chip uman”

Promo – pro domo

„Sunt o baba comunista” are toate semnalmentele unui film bun, educativ, amuzant, conciliant, profund, uman si induiosator, a carui vizionare nu trebuie ratata. Fireste ca ne-ar face o foarte mare placere sa-l recomandam tuturor, tuturor roamnilor, cu mic cu mare, fie ca au trait (au apucat sa traiasca si) „in comunism” (E prea lung drumul pana-n comunism de nu-l scurtam cu gari si cu etape, dupa cum zicea poetul Vladimir Mayakovsky nascut in bălţi, nesfârsit am zice noi, neterminat ar zice altii, si dus e poetul), fie ca nu, n-au apucat „onoarea muncii”, chit ca cei care n-au apucat deloc-deloc sa supra-vietuiasaca in „comunista era”, in plin supra-realism socialist, nici macar prin reprezentatii lor (care prin parinti, care prin bunici, care prin inductie, care prin convectie, macar din si prin povestile acestora), iesind din… travaliu direct in tranzitie, n-ar intelege nimica si s-ar râde degeaba (ceea ce este, oricum, mai mult decat nimic). Fireste ca ne-ar placea sa-l recomandam tuturor acelora. Din pacate nu putem face acest lucru. Trebuie sa ne multumim a-l recomanda vizitatorilor nostri. Ceea ce si facem: il recomandam prin urmare prea-cinstitului vizitator citit si unic al Arcei lui Goe si in special babelor comuniste de care nu ducem lipsa la blog, aflându-se din belsug.

UPDATE: Din ciclul „Hazul bestial al omului serios si gospodar” reluam aici (cu felicitari) o fabuloasa mostra de umor nimanian, postata pe blogul sau de catre nimeni altul decat de dl.Nimeni. Am ras cu lacrimi.

Tenisul astazi

Posted on 27 august 2013

.

Ca sa inteleg mai bine articolele dlui CTP, acum, in timp ce lucrez, trag cu coada ochiului la TV, la openul Statelor Unite. Este o partida de tenis feminin disputata de doi barbati: Serena Williams si Francesca Schiavone. Dupa zgomotele pe care le fac, cele doua jucatori vomita foarte des.

*

Nu comparati Transilvania cu Tirolul de Sud, ca nu tine

Un text simplu, clar si la obiect:

De la un timp incoace, se tot fac ciudate paralele intre Transilvania, pe care o cunoastem cat de mare este, si Tirolul de Sud, un teritoriu de 7.400 kmp, respectiv cat un judet de-al nostru, ceva mai marisor. Problema insa nu pleaca de la suprafata, care este o simpla chestiune de imagine. Problema pleaca de la istoria faptelor, unde e loc de si mai putine asemanari.

Umbrela imperiala

Tinand isonul domnului Tokes, un oarecare Toro T. Tibor, presedintele unui partid cam necunoscut, intitulat PPMT, s-a apucat sa demareze o discutie incitanta, cu urmatoarea declaratie: „Dupa Primul Razboi Mondial, Tirolul de Sud a fost luat Austriei si cedat Italiei”. Trec peste detaliul ca Austro-Ungaria, nu e Austria si observ cum incearca cei din tabara domnilor Tibor si Tokes sa sugereze prin comparatie ca, dupa Primul Razboi Mondial, si Transilvania a fost luata tot de acolo si cedata brusc Romaniei. Mutatis mutandis.

Dar Primul Razboi Mondial n-a fost un joc de puzzle, unde iei piesele dintr-o parte si le muti in alta. Razboiul il dezlantuise Imperiul Austro-Ungar, care s-a dovedit a fi un urias mamut cu picioare de lut si care a platit oalele sparte de el insusi, cand s-a pabusit, incendiind continentul. Austria si Ungaria erau nucleul unui adevarat puzzle, unde intrau laolalta bosniaci, croati, slovaci, sloveni, cehi, precum si romani transilvaneni, banateni sau bucovineni, toti inghesuiti sub aceeasi umbrela imperiala.

Dupa ce umbrela a luat-o vantul, iar mamutul cu picioare de lut s-a recunoscut invins, invingatorii au incercat greaua sarcina de a face ordine in acest conglomerat multinational. Nimic n-a fost „luat” de undeva sau „dat” altundeva. Totul a fost reconsiderat, pentru ca mamutul sa ramana in limitele adevaratelor sale dimensiuni.

Fara echivoc

Asa au aparut state noi pe harta Europei, asa au fost reconsiderate spatiile popoarelor. Atunci, micutul Tirol de Sud a revenit Italiei. Dupa cel de al Doilea razboi Mondial, Austria care, desi nu luptase, se gasea in tabara invingatorilor ca victima a Germaniei agresoare, ar fi putut usor sa-si anexeze Tirolul de Sud. Dar n-a facut-o. Din culanta, l-a lasat acolo, in Italia invinsa, rezervandu-si insa dreptul de protectorat pentru etnicii sai. Nu comentez daca era bine sau rau. Comentez ca acesta a fost faptul istoric.

Transilvania insa n-a ajuns in Romania nici „luata”, nici „data”, nici rezultata din vreo culanta a Ungariei vecine. Intreaga Europa, reunita de doua ori in conferinte ale pacii, a considerat-o fara echivoc apartinand statului roman.

Aici, etnicilor minoritari li se respecta valorile si traditiile culturii proprii, au scoli in limba lor, tiparituri in limba lor, universitati, biblioteci acces la orice forma a culturii si multe altele. Atunci, se pune intrebarea fireasca: de unde si pana unde, ideea atat de nastrusnica de protectorat al Transilvaniei, pornind de la evenimentele tragice in care se instituise cel al Tirolului de Sud?

Pretinsul protectorat al Transilvaniei n-are nici precedent, nici echivalent, nici macar asemanare cat de vaga cu vreo situatie asemanatoare care a functionat sau functioneaza in alta parte decat in imaginatia fierbinte a partidului extraparlamentar la care m-am referit.

Zgandarirea sentimentelor patriotarde

Cazul Tirolului de Sud, unic si izolat, demonstreaza insa modul in care promotorii ideii nu sesizeaza in ce situatie delicata pun ei Europa insasi, extrapolandu-l pentru Transilvania. Eventualul succes al domnului Toro T. Tibor in demersul sau ar starni panica in randul celor mai multi dintre vecinii Ungariei, amenintati toti cu niste neasteptate protectorate, picate pe nepusa masa. As merge mai departe si as privi la harta intregii Europe, redesenata cu greu dupa cele doua teribile razboaie din secolul trecut. Ideea nastrusnica ale liderului PPMT ar putea zgandari sentimentele patriotarde ale altor lideri, gata sa ceara protectoratul vecinilor pe propriul teritoriu, numai ca sa-si justifice pozitia in fruntea unor partide, din cele cu nici 1%. 

Adeptii domnului Tibor vor sa ceara ajutor european, dar nu protectoratul este viitorul Europei, ci integrarea. Nu mi se pare ca, intr-o Europa Unita, protectoratul ar avea obiect. Cu atat mai putin ar avea obiect liderii de carton ai unor partide de mucava, injghebate pro domo, numai ca sa aiba ei obiect de activitate. – Victor Pitigoi – Ziare.com

Câte like-uri îi trebuie unui om?

Printr-o uluitoare coincidenta (Ce coincidenta! Ce coincidenta! Ce coincidenta!) doi dintre cei mai buni prieteni virtuali ai d-lui Goe (Top Ten), dl.Nimeni si dl.Cineva (aka avp) au avut de curand de celebrat niste frumoase si similare realizari, impliniri, succese. Au sarbatorit fiecare implinirea a cate 100 de like-uri. Va dati seama? O intreaga suta. Centenar. Si nu asa pentru vreo postare anume sau pentru vreun comentariu ci pentru intreaga activitate. Iar daca a fost de sarbatorit n-au stat pe ganduri si au facut cunoscut lumii intregi respectiva performanta, ca sa ne putem bucuram cu totii impreuna cu ei. Daca mai este inca cineva care n-a aflat (dar cine ar mai putea fi?) ne facem si noi datoria si, amintitind aceste frumoase performante, mentionam locurile unde se organizeza festivitatile (felicitarile, masa si dansul) prilejuite de rotundele impliniri.

Dl.Nimeni: O bomba borna in calea blogului – 100 likes on blog

Dl.Cineva: Planeta ou are… 100 de like-uri din 7 miliarde.

Le transmitem amandoura (si pe aceasta cale) felicitari si din partea noastra. Le dorim multe-nainte, iar cand vor ajunge sa fie milionari sa-si aminteasca si de noi. Ii rog pe carcotasi sa se abtina sa aminteasca despre pitzipoance care obtin mii de like-uri pentru o (singura) poza postata pe net, ori pentru vreun artist amator care, postand o poza facuta cu telefonul, in care surprinde un pescarus in zbor, obtine intr-o singura zi cateva sute de like-uri, or despre alti favorizati ai soartei care pot posta retzeta si poza unei Omlete cu ou, avand asigurate aceleasi nenumarate like-uri. Acelea sunt succesuri facile. Amicii mei au ales the hard way. Cu perseverenta vor progresa. Este bine ca au inceput sa celebreze din vreme. Cand vor atinge milionul vor fi deja modesti, discreti (unii dintre ei sunt deja, cam toti), satui de celebrare. Lumea va intelege ca pentru ei milionul ala nu inseamna nimic. Traiasca prima suta. Traiasca lupta pentru pace. Si pacea intre popoare. Va rog, aplauze furtunoase si prelungite pentru cei doi performeri. Din partea noastra o dedicatie. O dedicatie la doi performeri:

UPDATE: S-ar cuveni totusi unele precizari… Este adevarat ca cei doi buni amici ai nostri, desi ei intre ei nu se prea cunosc, cu toate ca-cunostinte comune cu amandoi am avea destule, slava Domnului, au, prin coincidenta, multe lucruri in comun. Si nu ne referim aici la atiudinea ordinara, adica-comuna (cu a altora) fata de dl.Goe. Aceea nu conteaza. Se deconteaza din partea casei. Turcu’ plateste. Nu. Au ei altele in comun precum dorinta fierbinte de a produce zgomot in liniste, in pace (si onor), in tihna, in public, cu public, cu martori si fara contrazicatori care sa le cante zicatori in gingasele urechi (ca sunt si foarte sensibili). Ar mai fi si altele. Dar dincolo de aceste asemanari, trebuie mentionat ca intre cei doi exista si deosebiri. Mari. Dl.Nimeni este un domn. Si este om bun. Un om capabil sa-l inteleaga si pe celalalt, sa accepte (uneori) ca a gresit, sa fie intelegator, impaciuitor, intelept (cateodata), sa fie capabil de compromisuri rezonabile, sa mai inchida ochii la pacatele altora, sa mai ierte (de-adevaratelea si fara sa faca declaratii sforaitoare in acest sens), sa fie indulgent. Celalalt nu. Si nu. Si nu. Si etc. In fapt in anuntul unuia (singur) dintre ei, vizavi de suta de like-uri, nu exista nimic negativ, nimic rau, prostesc, caraghios, nu exita trufie si fanfaronada, sau sperante desarte ci, poate, doar un pic de amuzanta naivitate si olecutzå de ridicol. Pentru cei care nu sunt dispusi sa accepte conventiile teatrale si exagerarile histrionilor pe scene din HUVACA, includerea d-lui Nimeni in pamfletul autoironic (da, da, autoironic) despre cate like-uri (sau dis-like-uri – tot aceea; noi preferam dis-like-urile pentru ca sunt, cu o mai mare probabilitate, sincere) ii trebuie unui om, poate aparea ca deplasata, o (s)fortare inutila si daunatoare. Este exagerarea care sugereaza ca am avut ce exagera. Ne-am râs si noi… Singura exagerare inacceptabila ramane alaturarea d-lui Nimeni cu tzaranoiul de la Corabia si impresia ca i-am considera intrucatva echivalenti. Nici vorba. Ca sa nu mai existe aceasta impresie (pentru cei care si-o vor fi facut-o din nestiinta) iata ca facem aceste cuvenite precizari care speram sa mai repereze din onoarea d-lui Nimeni fata cu rusinea de a fi comparat cu ne-dl. AVP. In rest ramane cum am vorbit. Ca-n tren. Urmeaza sârba-n caruta.

UPDATE II.  Acest „update” a fost retras.

UPDATE III. Am retras „update II” pentru ca (a) prea era plin de obscenitati dar mai ales (b) pentru ca ii deruta total pe unii dintre suferinzii flegmatici veniti la tratament si vindecare pe Arca lui Goe. La unii dintre ei (doi deocamdata) se simt ameliorari substantiale. Miracolele Arcei lui Goe. Dupa ce amandoi l-au scuipat din rarunchi, plini de re/sentimente perene, de fanfaronul de la Corabia, iata minunea… Cei doi (Carmen si Radu) au venit aici sa-i ia apararea aceluia impotriva unor mici si nevinovate ironii. Nu ca-i minune Dumnezeiasca? Arca miracolelor. In timp ce, dar tot numai pe Arca lui Goe (nu ratati) o alta „entitate” care-l slåvea pe falsul profet de la Corabia a fost vindecata si eliberata prin exorcizare. Bine… minuni arcaluigoeologice au fost multe, nu-i momentul sa le trecem in revista, dar acestea doua au mare potential ilustrativ vizavi de metodele psiho-terapeutice pe baza de magie alba practicate pe Arca lui Goe, doamnelor si domnilor… Dar sa nu ne luam cu vorba. Suntem datori ca prin acest al-III-lea amendament (poate ultimul) sa ne exprim ingrijorarea ca vizitatorii alesi (alesi pe spranceana, vite de persoane alease, ma scuzati ca n-am diacritice) au plonjat in pretext si paricular ratand motivele si generalul. Pai ca sa facem bâza de d-ni Nimeni si Padina ne-am obosit noi tastatura? Sa facem ceea ce pot face foarte bine si dansi fara niciun sprijin de la noi? Oare cu asta ne ocupam noi aici? Cei doi domni au fost folositi ca simple pretexte (culese din spatiul public huvachian), puncte de plecare, exemple ilustrative pe intelesul tuturor care sa faca deschiderea catre tema reala a topicului:

The art of asking

„Don’t make people pay for music, says Amanda Palmer. Let them. In a passionate talk that begins in her days as a street performer (drop a dollar in the hat for the Eight-Foot Bride!), she examines the new relationship between artist and fan…”

Toata lumumea (doi omanaci obositi si obositori) s-au cramponat, impotmolindu-se, in nimeni si padina producand panica si ducand (a cata oara?) discutia in derizoriu in subsolul (cala) Arcei lui Goe (unde nu-i lumina).  Sper ca asta sa (le) fie o raza si sa se râzå.

UPDATE IV. Gratie amabilitatii d-nei Stely de a face munca de „arheologie” pe net (ii multumim pentru ajutor si dedicatie), acum avem la dispozitie filmul intitulat „The art of asking” si in limba romana:Arta de a cere. Poate ca acum va deveni accesibil mai multora (inclusiv acelora) asa incat chiar si de va fi sa nu mai zicem nici „pâs” despre acest subiect, vom avea ocazia sa invatam si sa ne imbatam (impreuna sau separat) meditatnd nitel la arta de a cere, care nu-i tot una cu arta de a solicita. Inca o data va dorim vizionare placuta si fertila. Acelora… (nu d-na Stely?).

Nimic… despre Pazvante Chioru şi Papură Vodă

“I am nothing.
I’ll never be anything.
I couldn’t want to be something.
Apart from that, I have in me all the dreams in the world.”  ― Fernando Pessoa

Fata de perioada de maxima inflorire din secolele trecute, activitatea contorizata pe Arca lui Goe (un edificiu cunoscut in care nu stii cine sade) a scazut substantial la jumatate si in privinta numarului de vizitatori (secreti) cat si  a numarului si ponderii comentatorilor abonati sau ocazionali. Scaderea a inceput (intamplator), se pare, si a continuat (coincidenta), din momentul in care s-a produs discret o mutatie importanta, basculandu-se ponderea acordata celor doua obiective majore (statutare) ale Arcei: (a) Salvarea razboaielor locale, a razboinicilor si a dreptului la replica si  (b) Incurajarea discutiilor despre Nimic. Intrucat motivatiile si ratiunea pentru practicarea salvarilor s-au diminuat de la sine, am sporit importanta Nimicului. Ca urmare in/directa dl.Nimeni ne-a parasit si afurisit (probabil pentru concurenta neloiala). Alaturi de acel d.Nimeni au plecat in lumea larga si altii, multi dintre vizitatorii tacuti si in general invizibili, pe care insa WordPress ii numara si-i consemneaza in scripte si in jurnalul de bord. Din nefericire, desi substantiala, scaderea nu a dus la rezultatele asteptate (spre esentializare), existand inca un numar oarecare, relativ constant, de vizitatori care tot vin pe arca de parca asta ar avea de facut, de parca asta ar fi  devenit un soi de viciu, de dependenta. Se pare ca ei au impresia ca au nevoie sa vina pe Arca, zi de zi, fiecare intrand (in medie) de 5-6 ori pe zi.  Nu-mi pot imagina (desi teoretic este posibil) ca acei vizitatori zilnici sa fie mereu altii. Intuitia ma face sa cred ca sunt cam aceiasi. In sfarsit nu asta conteaza. Ceea ce conteaza este ca prezenta lor ma agaseaza, ma face sa ma simt, in mod cu totul si cu totul absurd, responsabil pentru intretinerea viciului lor, sa ma simt obligat fata de ei sa postez cate ceva, desi n-am chef, n-am timp, n-am de ce. Eu care ma visez promotor al libertatii, ma rog, de exprimare, sa ajung sa am si sa accept „obligatii”. Tocmai ma pregateam sa le propun o discutie despre nimic, despre neant, despre „nothingness”, si sa intreb asa dupa cum si altii au mai intrebat „Why is there something rather than nothing?” Intentionam sa reiau discutia din punctul „Universul este Totul. Totul este Nimic. Restul este Dumnezeu” si  sa incerc sa livrez haosului ideea ca – daca nimicul ar exista atunci nimica altceva n-ar mai putea exista – Si toate astea pentru a putea oferi unor vizitatori invizibili, necunoscuti, (ca si inexistenti) nimic, dar un nimic cat de cat consistent in nimicnicia lui. Eram pe cale sa constat (inca o data) ca este foarte greu, obositor, sa vorbesti despre Nimic, sa-l intelegi, sa-i dai sens si pe cale de consecinta eram pe cale sa-i las in plata domnului pe vizitatorii invizibili (ca conul Dorin pe ai sai) constatand ca scrierea unui topic despre Nimic mi-ar lua mult mai mult timp decat m-as fi asteptat si decat as fi fost dispus sa pierd, si ca, prin urmare, ar fi mai practic sa ofer, in loc de teorie, practicå, un esantion dintr-un Nimic de cea mai buna calitate: niciun topic pentru weekend. Cine vrea sa aiba ce citi pe arca, sa scrie. Sa manance fiecare ce-si aduce de acasa sau ce poate ciuguli de la ceilalti. In timp ce evaluam eu de zor cu spor ideea (neoriginala) de a oferi nimic, cioc-cioc, am primit un e-mail. Credem ca e cu bancuri. Parcurgandu-l in diagonala l-am gasit interesant. Oricum mai mult decat nimic. Amintindu-mi (si) ca exista prezente oltenesti pe Arca lui Goe, iaca, m-am gandit ca, in loc de Nimic sau Nimica, sa aduc aici,  o pagina de istorie. Sa aveti pofta. Daca pana la ora programata pentru aparitia acestui topic nu ma razgandesc veti avea ocazia sa cititi despre:

Vremea lui Pazvante Chioru şi  ţara lui Papură Vodă

Există, în istoria noastră două denumiri de o mare plasticitate, a căror origine s-a estompat, dar care au intrat în folclorul istoric prin rezonanţa comică a formulării: „Pazvante Chioru” şi „Papură Vodă”. Ambele sunt, atât prin conţinut, cât şi prin expresie, de provenienţă oltenească. Prin sintagmele în care sunt incorporate („vremea lui Pazvante Chioru” şi „ ţara lui Papură Vodă”), ele exprimă, de fapt, două perioade istorice distincte, aflate aproximativ una în continuarea celeilalte. Despre prima („vremea lui Pazvante Chioru”) am mai scris şi am încadrat-o cronologic în a doua jumătate a epocii fanariote, mai exact la interferenţa secolelor XVIII şi XIX (1790-1809). A fost denumită aşa după porecla lui Pazvanoglu, paşa de la Vidin, care făcea incursiuni devastatoare în zona Olteniei, locuitorii fiind nevoiţi să îndure, pe lângă jugul fanariot, şi jaful pazvangiilor. Această perioadă a fost precedată însă de o alta (1735-1880), la fel de tulbure, în care ţinutul Olteniei (Valahia Mică), lipsit de conducere politică şi legi, s-a numit „ ţara lui Papură Vodă”. Toate teritoriile româneşti deveniseră practic, în această perioadă, teatru de război între habsburgi, otomani şi ruşi.

 

Totul a început cu Pacea de la Passarowitz din 21 iulie 1718, încheiată între Imperiul Otoman, pe de o parte, și Imperiul Habsburgic și Republica Venețiană pe de altă parte. Tratatul a fost semnat la Požarevac, Serbia (cunoscut sub denumirea germană Passarowitz). S-a întâmplat atunci un fapt fără precedent: Oltenia, care nu făcea parte din Imperiul Otoman, a fost cedată Imperiului Habsburgic fără ca domnitorul român de la vremea aceea să aibă vreo reacţie. Pe de altă parte, boierii craioveni, care erau foarte puternici, au acceptat tacit situaţia, pentru că le convenea, având în vedere comerţul şi afacerile importante pe care le aveau cu austriecii, dar şi conflictul de privilegii care apăruse în 1716 între ei şi Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot din Ţara Românească.

A fost cea mai ruşinoasă pagină din istoria Olteniei, dar care avea să se întoarcă pedepsitor, ca o răzbunare, atât împotriva boierilor, cât şi împotriva austriecilor. Astfel, din cauza tentativei acestora din urmă de a instaura în Valahia Mică (Kleine Walachei) o administrație proprie, susținută militar, și transformarea ei într-o provincie imperială (alipire administrativ-teritorială pe care nici turcii nu o putuseră realiza, timp de secole), s-a declanşat o puternică mișcare de rezistenţă, care a cuprins toate segmentele societății, de la țărani și micii meseriași, până la comercianți, mica și marea boierime. Mai ales că austriecii au încercat și convertirea la catolicism a populației, construind chiar o catedrală papistaşă la Craiova . Edificiul a fost însă distrus de craioveni imediat după ce construcția a fost terminată.

Amploarea haiduciei din Oltenia a atins cote nemaintâlnite în Europa, devenind un fel de serviciu militar obligatoriu. Tradiția populară spune că tinerii olteni care nu luau calea haiduciei, cu greu își găseau o fată, nefiind considerați bărbați dacă nu ucideau măcar un soldat imperial.

Un foarte vrednic haiduc al Olteniei din perioada aceea a fost Pavel Lotru din Bălceşti, căutat de mai bine de trei ani de imperiali şi de potere, fără a fi prins. De la el au primit austriecii cea mai grea lovitură, în toată perioada cât au stat în Oltenia.

Se întâmpla în 1726. Pavel Lotru, care haiducea pe ambii versanţi ai Carpaţilor (Oltenia şi zona Sibiului),  avea mai multe ibovnice nemţoaice şi unguroaice, majoritatea neveste ale bogătaşilor  din Sibiu. Una dintre acestea i-a dat de veste lui Pavel că în Oltenia urma să sosească o mare caravană ce strânsese taxele din Ungaria, Croaţia şi Ardeal, urmând să facă acest lucru şi în Oltenia. Caravana era compusă din 20 de căruţe cu pereţi metalici, fiecare trasă de câte opt perechi de cai nemteşti, arhipline de pungi cu galbeni.

Ceata lui Pavel Lotru s-a unit cu cele ale lui Radu Ursan şi Neagu Papură şi au atacat caravana austriacă la Drăgăşani, confiscând tot aurul. Jaful a fost atât de păgubitor pentru habsburgi, încât a provocat în imperiu o adevărată prăbuşire financiară, drept pentru care banul Craiovei, Gheorghe Cantacuzino, a fost destituit. Din acest moment, boierii din Craiova au început acțiunile de împotrivire față de administrația habsburgică, obstrucționând toate încercările austriecilor de a strînge taxe sau de a-şi impune administraţia.

Hanul Puţureanu, în paragină

 

Fântâna Purcarului

În 1733, în ajunul Crăciunului, într-o cârciumă din Craiova (la hanul Puțureanu de lîngă fîntîna Purcarului), a avut loc un incident minor cu efecte uriaşe. Un oarecare Lorincz, soldat în armata imperială, amețit băutură, a agresat verbal mai multe femei. S-a iscat un scandal care a degenerat într-o bătaie între soldații care îl însoțeau și oltenii de la mesele din jur. Soldații au reușit să fugă şi să se refugieze în garnizoană. Incidentele păreau aplanate, mai ales că soldatul respectiv fusese pedepsit și trimis la carceră pentru încălcarea conduitei militare. Cîteva ore mai tîrziu, însă, probabil instigată de oamenii banului și de haiduci, populația Craiovei, înarmată, s-a adunat în jurul garnizoanei imperialilor cerînd să le fie predat Lorincz, pentru a fi judecat de ei. Întrucât comandantul a refuzat, a urmat un asediu de câteva ore, în urma căruia garnizoana a fost incendiată iar cei 375 de soldați au pierit, fie în flăcări, fie linșați de populație.

Panduri trecând Oltul

După acest incindent, austriecii au realizat că trupele lor nu reușesc să se impună într-o regiune străină, plină de haiduci, aşa că, în ianuarie 1734, au hotărât să-şi retragă cea mai mare parte a trupelor și să angajeze mercenari din rândul populației din zonă. A fost actul de naștere al pandurilor olteni. Lucrurile au luat însă o întorsătură neașteptată: mulți haiduci au găsit bună ideea ca, în loc să jefuiască boierii sau imperialii, să ia banii ca simbrie, fără să facă nimic, aşa că s-au înrolat ca panduri. Timp de aproape doi ani, austriecii au plătit soldă unor haiduci ca să prindă alți haiduci, fără ca vreun haiduc să fie prins.

În fruntea acestor “trupe de comando” era un personaj controversat, acel Neagu Papură, el însuşi haiduc sau tâlhar, participant la furtul de la Drăgășani, care îi costase atît de scump pe austrieci. Realizând că au luat “ţeapă”, imperialii au refuzat să le mai plătească solda. Supăraţi, pandurii au atacat Craiova, jefuind și torturând pe cei cîțiva reprezentanţi ai administrației austriece rămași, apoi au  jefuit și incendiat mai multe case boierești. A fost picătura finală pentru austrieci, care au decis să părăsească definitiv Oltenia, cu ani buni înainte ca aceasta să fie retrocedată pe baza tratatelor internaționale (1739, pacea de la Belgrad, între habsburgi şi otomani). Au părăsit-o aşa cum au obţinut-o, dar cu pagube imense, mult mai mari decât în urma unei înfrângeri militare. În Craiova, ca şi în toată Oltenia, s-a creat însă un vid de putere, care avea să ducă la dispariţia Băniei, a doua instituție politică a țării ca importanță, după domnie.

După puseul de violențe care a durat cîteva luni, societatea caioveană și-a găsit totuşi un echilibru. Boierii au reușit să-l convingă pe același Neagu Papură să conducă o miliție a pămîntului, pentru a potoli atacurile haiducilor și hoților. De la acest Neagu Papură a rămas expresia “Țara lui Papură Vodă” care a depășit cu mult aria Olteniei şi timpul istoric determinat, intrând în folclor cu sensul peiorativ de țară fără stăpîn, unde legile nu mai există. După alte cîteva luni, Neagu Papură a fost înlocuit de boieri și el a luat din nou drumul codrului.

 

Casa Băniei şi Catedrala Sf. Dumitru ( Craiova )

Timp de 35 de ani (1735-1770), “Ţara lui Papură Vodă”, a devenit, aproape fără voia ei, un fel de stat independent: Țara Românească nu o putea revendica pentru că aparținea Imperiului Habsburgic, iar după 1739 domnitorii fanarioți n-au avut puterea necesară să se impună fără acordul oltenilor. Pe de altă parte, turcii, care erau încolțiți de ruși și austrieci, au stat deoparte, mulțumindu-se să întărească paza cetăților de la Dunăre, de teama atacurilor și jafurilor haiducilor. Paradoxal, acest interval istoric a fost de-a dreptul benefic pentru Oltenia. Fără sistem legislativ, dar și fără tributuri și taxe plătite turcilor, austriecilor sau fanarioților de la București, viața majorității populației s-a îmbunătățit. Boierii au asuprit mai puțin țăranii, de teamă ca aceştia să nu-şi facă singuri dreptate, comercianții și boierii și-au continuat afacerile la adăpostul cetelor înarmate de slujitori, iar procesele și judecățile au dispărut, diferedele rezolvându-se “la mica înțelegere”, prin forță sau aplicând legile pămîntului. Orașul s-a dezvoltat vertiginos, construindu-se multe clădiri, biserici și ateliere.

În această perioadă (1750 – 1756) a fost ridicată și biserica “Madona Dudu”, (catedrala Maicii Domnului). Cea mai luminoasă figură a acestei perioade este boierul Constantin Obedeanu, un om blînd, împăciuitor cu toată lumea, iubitor de carte și artă, partizan declarat al realipirii Olteniei la Țara Românească. El a ajutat cât i-a stat în putere pe țărani în disputele cu boierii, iar în 1754, a înființat primul spital modern al Craiovei (pînă atunci existau doar bolnițe la unele mănăstiri). Tot el a instituit, în 1759, învățământul organizat, căci până atunci educația se făcea în casele boierilor sau pe lângă biserici, ca o obligaţie nescrisă a preoţilor. Școala Obedeanu este prima școală în adevăratul sens al cuvântului, iar în primăvara anului 1826 a fost transformată în Școala Națională de Limba Română, azi denumită Colegiul Național Carol I din Craiova . Ca vechime, este a doua școală românească de grad mediu, după liceul “Sfântu Sava” din București (1818)…

 

Oltenia, în perioada în care s-a identificat cu sintagma “ Ţara lui Papură Vodă”, este un paradox istoric. Abandonată de austrieci, necucerită de turci şi stăpânită, practic, de haiduci, a găsit resursele interne să se redreseze organic. După reintrarea efectivă în graniţele Tării Româneşti a urmat însă perioada cea mai nenorocită din istoria ei, denumită, aşa cum am mai spus, “vremea lui Pazvante Chioru”, încheiată violent, în 1821, cu revoluţia lui Tudor Vladimirescu.

 

Am putea spune, de dragul metaforei, că trăim “în ţara lui Papură Vodă” din “vremea lui Pazvante Chioru”. În sens strict istoric, există o oarecare analogie, într-adevăr, însă răsturnată, între Oltenia acelor vremuri şi România ultimilor 23 de ani… Este, evident, o speculaţie. Dar, mai ştii…?

Surse documentare:

Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, 1971 (coordonator Constantin C. Giurescu), Wikipedia (Istoria Craiovei, Nicolae Mavrocordat), Romînia Liberă(Haiduci, panduri, partizani)

Autor: Miron Manega

23 August – Calugareni 1595

23 August ramane o zi inoubliabila… Dar intrucat de anul trecut si pana azi nu s-au intamplat prea multe lucruri notabile in legatura cu semnificatiile acestei zile reiau aproape adlitteram articolul de anul trecut. V-as propune sa revedeti (mai jos) cu atentie evenimentele intamplate in aceasta mareata zi. As propune ca initiative patriotica sa sarbatorim aniversarea a 417 ani de la Batalia de la Calugareni. Ma gandesc chiar sa sa deschid o lista de adeziuni si sa propun Parlamentului Romaniei adoptarea zilei de 23 August ca sarbatoare nationala pentru a aniversa cum se cuvine faptele de glorie ale domnitorului Mihai Viteazu, primul unificator si intregitor de neam si de tara. Traiasca 23 August Ziua Victoriei Romanilor impotriva cotropitorului Otoman. Televiziunile, inclusiv Kanal D, ar putea difuza filme artistice si documentare precum Mihai Viteazu sau Ottoman Empire Documentary astfel incat poporul sa-si aminteasca de Mihai Viteazu, Calugareni, Neajlov, Amza Pelea, Sergiu Nicolaescu, Colea Rautu, Emanoil Petrut

Dor de defilare?

S-a intamplat pe 23 August:

23 August 79: erupe vezuviul	23 August 1572: Masacru de Ziua sf. Bartolomeu
23 August 1595: Batalia de la Calugareni	23 August 1754: Se naste Louis al-XVI-lea
23 August 1806: Moare Charles-Augustin de Coulomb	23 August 1926: Moare Rudolph Valentino
23 August 1939: Tratatul Molotov – Ribbentrop – Stalin	23 August 1942: Incepe batalia de la Stalingrad
23 August 1944: Eliberarea Marsiliei de sub jugul fascist. Marsilia devine astfel apta de a gazdui consulate.	23 August 1944: Zoe Petre serbeaza implinirea a 4 ani de la nastere. Regele Mihai I. primeste ordinul de a ordona arestarea maresalului Antonescu. Ordinul este executat. Apoi si maresalul.
23 August 1948: Se naste Andrei Plesu	23 August 1966: Este realizata prima fotografie a Pamantului vazut de pe orbita Lunii. Andrei Plesu isi serbeaza majoratul.

***

Asadar azi 23 August este zi aniversara pentru d-na Zoe Petre si pentru dl. Andrei Gabriel Plesu, si desigur pentru toti cei care-i apreciaza. Profit de ocaziune pentru a le ura domniilor lor la multi ani, viata lunga, impliniri sufletesti si intelectuale, prieteni buni, inspirati, inventivi si ingaduitori, si, mai ales, muze generoase care sa le aduca dorinte proaspete si inspiratie in re-creatie.

***

UPDATE: Ca noutate de 23 August, pentru anul acesta, ar fi de zis ca s-ar fi descoperit recent in arhivele rusesti niste documente care atesta ca Grigori Yefimovich Rasputin ar fi proorocit ca pe 23 August 2013 va fi sfarsitul lumii prin foc. Sa vedem cat de profet a fost Rasputin asta in tara lui.

Apropo de ucideri si sinucideri

A murit ministrul apararii !

A fost o vreme in care fiecare om din tara asta aflat in atingere cu fenomenul fotbal stia sa rosteasca pe dinafara, in ordine, niste nume: Lung, Negrila, Tilihoi, Stefanescu, Ungureanu, Ticleanu, Beldeanu, Balaci, Donose, Crisan, Camataru, Cartu, Geolgau, Irimescu, Adrian Popescu, Boldici – echipa Universitatii Craiova, titulari si rezerve.

* * *

Ştefănescu, fotbalistul cu valiză-diplomat – Alin Paicu

Când ştirea morţii lui Costică Ştefănescu a făcut ţăndări liniştea oraşului toropit de căldură, un tânăr îmbrăcat într-un tricou albastru al Universităţii Craiova a fugit la Spitalul Militar ca să aprindă două candele pe trotuar. DE ACELASI AUTOR Predicţiile celui mai mare antrenor al românilor. Nouă ani mai târziu… Rammstein şi calul albastru. Un concert cum nu s-a mai văzut Atunci şi acum „Am primit vestea cu durere în suflet. Nu-mi vine să cred. Marele meu ghinion e că nu l-am prins jucând. Dumnezeu să-l ierte! A fost un mare fotbalist”, le-a spus Robert Buga ziariştilor şi cameramanilor. Avea lacrimi în ochi. E povestea unui suporter care îl cunoaşte pe Ştefănescu doar din spusele părinţilor, din cărţi sau din imaginile de arhivă. “Une belle allure” Gestul lui Robert este emoţionant ca rândurile lui Ioan Chirilă, care a plecat şi el, cu mult înaintea lui Ştefănescu. “Căpitanul echipei naţionale şi al Craiovei are, cum spun francezii, une belle allure. Ai mereu impresia că şi-a uitat valiza-diplomat pe o masă de conferinţă, la Geneva sau la Stockholm. Vorbeşte puţin, mai ales de când e căpitan. Îşi cântăreşte cuvintele. În faţa lui, glumele devin întotdeauna mai pudice. Până şi Cîrţu se supune acestei reguli”, scria Nea Vanea acum 29 de ani, în volumul “Pe marile bulevarde ale fotbalului”, un jurnal al celor 1.001 de nopţi dinaintea calificării la Euro 1984.

Selecţioner era Mircea Lucescu, iar Costică Ştefănescu însemna poate numărul 1 al unei echipe naţionale în care juca deghizat cu numărul 6. Au trecut de-atunci aproape 30 de ani, dar meciul de pe “Rasunda” din Stockholm şi cel de pe “Slovan” din Bratislava rămân vocalele uimirii noastre de copii. Un alt căpitan: Ioan Chirilă. Al ziariştilor sportivi din România FOTO Arhivă personală “Vine Ardealul” Tot 30 de ani au trecut de la o altă poveste de neuitat cu Costică Ştefănescu şi pe care am scris-o în primăvara lui 2012, înaintea meciului Atletico Madrid – Athletic Bilbao, disputat la Bucureşti, în finala Ligii Europa.   “Pe 16 martie 1983 mă trezisem mai de dimineaţă decât de obicei, întrucât nu-mi terminasem tema la mate. Eram elev în clasa a opta la Şcoala Generală numărul 3 din Târgu-Jiu, iar cele două probleme de geometrie din culegerea lui Grigore Gheba (albă, cu două trunchiuri de con pe copertă, o mai ţineţi minte?) rămăseseră nerezolvate, din cauza unei incursiuni întârziate, cu o zi mai devreme, pe insuliţa împădurită de lângă dig, cu arcuri şi cu săgeţi, în căutarea lui Winnetou şi a lui Old Wabble. Întunericul începuse să se predea în faţa zorilor, abia scrisesem ipoteza şi mă pregăteam, timid, să lansez demonstraţia, când au început să răsune claxoane vesele. Dinspre Castelul de apă, pe strada “1 Mai”, Dacii, autocare şi dubiţe înaintau, în coloană, spre Cinema “Dacia”, apoi făceau dreapta, pe lângă Poşta mare, stânga, paralel cu Poarta Sărutului, din nou stânga, lăsau în spate magazinul “Parângul”, şi drepta, pe “Victoriei”, spre ieşirea din oraş în direcţia Craiovei. “Vine Ardealul”, îmi explica tata, şi avea dreptate. Autovehicule cu numere de Satu Mare, Maramureş, Sălaj, Cluj, Alba şi Hunedoara scăpau din pâlnia defileului dintre Petroşani şi Târgu-Jiu, grăbindu-se spre inima Olteniei, acolo unde Universitatea Craiova urma să-i înfrunte, după prânz, pe fotbaliştii înspăimântători de la FC Kaiserslautern. Erau sferturile de finală ale Cupei UEFA, iar Ştiinţa îi lăsase acasă, până aici, pe italienii de la AC Fiorentina, pe irlandezii de la Shamrock Rovers şi pe francezii de la Girondins Bordeaux. În Germania, cu două săptămâni în urmă, Craiova pierduse strâns, 2-3, şi toată lumea simţea nevoia de papaverină. Un oraş tratat cu albastru de metil Pe la 7.30, ca de obicei, am pornit spre şcoală. Ardealul continua să inunde străzile şi să claxoneze. Prin geamurile întredeschise ale maşinilor fluturau steaguri, eşarfe sau bucăţi de cearşaf, iar oraşul părea un pacient tratat cu albastru de metil de un medic prea zelos. În dimineaţa aceea, toată lumea îşi înnodase gândurile la “Centralul” din Bănie, aşa că n-am poposit decât la “Alimentara”, pentru o cutie “Cip” sau un pachet de Mentosan. Se mai găseau încă ţigări chinezeşti şi albaneze, bomboane cubaneze, ciocolată “Ambasador” şi napolitane “Carmen”, dar stavridul congelat şi crevetele vietnamez începuseră să-şi anunţe, din păcate, dominaţia pe rafturile comerţului socialist. Orele au trecut greu. Doamna Velican, profa de mate, ne-a mai făcut nişte provizii de algebră, iar doamna Cărăşel ne-a provocat, la franceză, cu două pagini de exerciţii, dintre cele cu linii punctate care ar fi urmat completate cu diferite conjugări ale verbelor “etre” şi “avoir”. La germană am scăpat ieftin – un cântecel, “Mein Hut”, şi a urmat “Educaţia fizică”, unde am încins o miuţă, apoi gata orele. Se apropia marele meci. “Temp”, televizorul pe lămpi A fost, odată ca niciodată, o echipă de basm: Lung, Irimescu, Tilihoi, Cămătaru, Ştefănescu (sus), Balaci, Negrilă, Crişan, Ţicleanu, Ungureanu, Donose (jos). Imagine surprinsă înaintea fluierului de start al meciului-retur Craiova – Bordeaux, 8 decembrie 1982  Acasă, repede, la televizor! Aveam un “Temp”, cocoţat, în sufragerie, pe picioare de lemn. Se încălzea greu, era rusesc şi era pe lămpi, dar oferea o imagine decentă pentru vremea aceea, când la modă era deja televizorul pe circuite integrate.

“Telecolorul” se afla încă departe, undeva, în viitor. La Craiova, stadionul gemea: aproape 50.000 de oameni se strânseseră ca sardelele. Când “alb-albaştrii” au intrat pe teren, Oltenia bătea din picioare. Pentru conformitate, să-i dăm cuvântul crainicului: “În poartă, cu numărul 1 – Silviu Lung! Linia de fund: cu numărul 2 – Nicolae Negrilă, cu numărul 3 – Nicolae Tilihoi, numărul 6 şi căpitanul echipei – Costică Ştefănescu, cu numărul 4 – Nicolae Ungureanu! La mijloc, cu numărul 5 – Aurel Ţicleanu, cu numărul 8 – Ilie Balaci, cu numărul 10 – Costică Donose! În atac, cu numărul 7 – Zoltan Crişan, cu numărul 9 – Doru Cămătaru, cu numărul 11- Gheorghiţă Geolgău!”. A urmat, prin ochii elevului de clasa a opta, dinamovist înflăcărat la vremea aceea, un film nemaivăzut. Nicolae Negrilă a prins şutul vieţii în minutul 82 şi Hans Peter Briegel, fundaşul cu motor Diesel al Germaniei Federale, a privit spre nicăieri. Şi, tot atunci, au înnebunit şi salcâmii lui Tudor Gheorghe. Craiova era în semifinalele Cupei UEFA. În 1983, George Lucas lansa episodul VI al seriei “Războiul stelelor”, “Return of Jedi”, în vreme ce Ronald Reagan, preşedintele SUA, propunea un sistem antirachetă, care avea să se numească tot <<războiul stelelor=””>>, în disputa cu URSS-ul lui Iuri Andropov. În acelaşi 1983, Michael Jackson oferea planetei nemuritorul hit Billie Jean, iar polonezul Lech Walesa primea Premiul Nobel pentru Pace. Pentru români, 1983 a însemnat însă <>, pentru că Benfica a frânt zborul Craiovei (0-0 la Lisabona şi 1-1 în Bănie) şi a jucat ultimul act cu Anderlecht Bruxelles. O echipă de superlative Atletico Madrid – Atlhletic Bilbao, cu trofeul pe masă, e o mică revanşă. Şi un cadou. Pentru Donose , care puştiului de 14 ani îi plăcea mai mult decât Balaci, pentru o echipă de superlative alintată <>, pentru o naţiune care a îndurat golul sârbului Filipovici, de la Benfica, mai greu decât răceala caloriferelor. Sigur, veţi spune că Steaua a câştigat Cupa Campionilor Europeni, că România a respirat la înălţimea Mondialului american sau că Mircea Lucescu a ridicat deasupra capului, cu Şahtior, Cupa UEFA. Chiar şi aşa, îngăduiţi-mi, după 30 de ani, să socotesc Craiova – Kaiserslautern drept cea mai emoţionantă istorie din fotbalul românesc”. Iar Costică Ştefănescu a fost, neîndoielnic, unul dintre Feţi-Frumoşii ei.

Care dintre ei oare…

… s-a indragostit mai tare?

„Putini sunt cei care stiu, cat de mult ar trebui sa stie, ca sa stie cat de putin stiu.” W.Sakespeare

Spuneam cu ceva timp in urma, pe vremea asta, august-oasa, ca posed arta de a ma face urât (Voi cum stati?)

Ca trebuie sa ai un oarecare talent pentru a te face urât fără a te intrebuinta prea tare in acest „scop”, adica de a obtine sentimente intense si de buna calitate fara efort. Credeti ca e simplu? Ia incercati. Desigur ca, fără a trişa buna-credinta, poti enerva spontan, din vorbe, pe unul sau pe altul, cu un zâmbet anume, cu un hohot de râs la un kix, cu o nuca-n perete (care dărâmă peretele), cu un deget pe o rană, da, dar un sentiment plenar si durabil precum ura nu-i chiar la indemana. Ei bine… am acest talent. Si mă mândresc cu el. Dar numai in sinea mea. Desigur. As fi tentat sa spun (spre victimizare) ca acesta este „preţul” corect al adevarului (ah, adevarul; unde voi gasi cuvăntul ce exprima adevarul?). Ei bine nu. Pentru ca nu este vorba despre „o plată” (a plati, plătire) ci despre un nesperat bonus. In lumea reala, aceea (prea) incarcata de aspecte „materiale” (patrimoniale si … matrimoniale), problema „urii” este plina de conotatii negative. In lumea virtual-imponderala a hyperspatiilor anonime nu. Este la fel de buna ca iubirea. Adesea chiar mai buna, mai utila, mai tandra, mai exotica, mai nu-stiu-cum. De fapt este iubire in stare pura, iar dl.Goe este un personaj extrem de iubit in multe dintre arealurile in care a ajuns sa fie cunoscut (si) pentru sentimentele pe care le starneste.

N-as vrea sa va imaginati ca as fi lipsit de modestie. Stiu foarte bine ca dl.Goe este mic copil fata cu titatnii iubirii, dar raportandu-ma strict la scara noastra mica, de se masura cu cotul, iubirea pe care am strans-o este foarte mare. Din pacate  este imprastiata in (prea) multe inimi, care nu bat la unison. Daca s-ar uni toti si toate, intr-un cor al iubirii pentru dl.Goe chiar ca as putea intra in incurcatura, sentimentul rezulltat ar fi atat de intens incat pana si mie mi-ar fi greu sa-l gestionez consistent. Din ne/fericirie insa nici vorba de o asemenea uniune desi eu, cu slabele mele puteri am tot incercat sa coagulez un asemenea grup. Succesele au fost extrem de partiale si de temporare, niciodata nereusind sa adun laolalta, in acelasi spatiu si in acelasi timp, mai mult de doi, maximum trei, vectori din acestia ai iubrii de dl.Goe. Nenorocul meu face ca ei sa fie foarte incompatibili intre ei, desi fiecare in parte il iubeste pe dl.Goe cu ardoare, purtandu-i sentimente de inalta intensitate, incat in vecinatatea unor asemenea entitati (mai mult sau mai putin virtuale) am constatat ca imi pot incarca gratis telefonul mobil, direct prin aer. Daca tot nu pot sa-i adun intr-o singura si mare echipa a iubirii de mine, mi-ar placea macar sa stiu care dintre ei oare s-a indragostit mai tare.  Pentru astazi as vrea sa-i trec in revista pe candidati cei mai seriosi, care ii poarta d-lui Goe cele mai sincere si mai intense sentimente. Ii poarta sau i-au purtat candva (adica pentru totdeauna) d-lui Goe (sau vreunui precursor al acestuia: Tony, Clona, neutrino, meta-Comunicatorul, micul Printz, micul anti-Printz, Stefy, Fratele Marx si cine mai stie care altii). Poate ca, cine stie, ii voi putea aseza pana la urma in ordinea ierarhica cuvenita, pe purtatorii de sentiment (sarcina electrica negativa) si-l voi afla eu insumi pe cel/cea mai tare. Deocamdata in insir in ordine alfabetica pe cei mai seriosi dintre ei:

Contestatiile se primesc zilnic intre orele 0 si 24.

nick	name
Ana Ayana	Melon Ana
AVP	Abalaru Viorel
Conu Dorin	Tudoran Dorin
Dl.Nimeni	D. Nimeni
Gabriela Savitsky	Popescu Doina
Iepurele de Martie	Pârjan Radu
ITM	Morar T. Ioan
Marginalia	Mecu Carmen Maria
Mitzaa Biciclista	C. Madalina
Porthos	V. Victor
Radu Humor	Hojbota Radu

***

Dupa cum se poate vedea in acest top 10 sunt 11 candidati. Probabil ca unul dintre ei este in plus. Nu stiu care. Mi-a fost greu sa elimin pe cineva. Ne vom edifica. Si oricum importanti vor ramane doar trei, cei care vor ocupa podiumul, intru intensitate a sentimentelor lor virtuale pentru personajul „dl.Goe”. Desigur ca acestia n-au fost singurii oameni de omenie dotati cu sentimente alese pentru nefericitul print al arcei lui Goe. M-am documentat, am scormonit prin arhive, si am scos la iveala si alte creaturi care ar merita sa fie macar mentionate. Iata-i (tot in ordine alfabetica):

Adrian Merfu, Angela Furtuna, Aya (Ilie Ioana), Båiåla (Nour Octav), Blogideologic (Filipas Titu), Carcotasul, Cleo, Contele de Saint Germain, Criticos, Daca Nu Nu (Ciortea Mirela), Dede aka Shadow (o creatura nostima din Oklahoma City), D-na Manuela (moderatoarea d-lui Nastase; din pacate pe dl.Nastase nu pot sa-l trec in aceasta lista intrucat, fortat de imprejurari, domnia sa are de purtat iubiri mult mai inalte), Elmmar, Epi (Sorin Olariu), Florin Iaru (Râpa Florin), LIS (Liviu Ioan Stoiciu), Marcus (Zarea Marcel), Maria (Maria – experta in micul Print si in micul anti-Print), Mircea Vasilescu (Dilema), Neamtzu Tziganu (din neamul Calomfirestilor), Razvan Georgescu (fabulos personaj de la Dilema), Robert Zaharia (un baiat de zahar; dulcea ca mierea), Robespiere, Rodica Botan (o comoara pe meleaguri revarsata careia-i port o tandra si de nesters amintire), Sibilla, Stefy Zero (Antibasist), Taunul, Tesorucio49, Vasile Gogea… si chiar si Stely (Steliana Ionescu) din vremea in care mai iubea cu pasiune (nu ca acuma). Probabil ca multi altii (poate importanti) au fost omisi. Nimic intentionat. Lista ramane deschisa. Insirandu-i pe toti, ma voi fi simtit precum Ionel Teodoreanu la „Masa Umbrelor”. Mi-ar placea sa am timp sa pot spune mai mult, cate ceva despre fiecare in parte, despre ei si despre trecutele lor iubiri (…), sa vad ce s-a mai intamplat cu ei… intre timp… Sa pun si eu acolo macar niste link-uri de pomenire…  pentru fiecare. O sa vad ce se (mai) poate face zilele astea, maine-poimane, caci, desi n-as putea spune ca le impartasesc iubirile (iertare va rog) le port tuturora o duioasa amintire. Cata risipa de sentiment!

Adaugiri neesentiale in ordine analfabetica: Fratele Antonesei (Antonesei Liviu)

Bibliografie facultativa (articoloe plus comentarii)
(a) A noua arta
(b) Dar de mos Nicolae

Thus only, gracious Father, can I requitance give
That You from Your great bounty vouched me the joy to live;
To gain eternal blessing my head I do not bow,
But rather ask that You in hating compassion show.
Till comes at last the evening, your breath will mine efface,
And into endless nothing I go, and leave no trace !

(varul Shakespeare de la Ipotesti)

Elmmar,

Elmmar,

Elmmar…

Dor de Rogobete

Do you understand that?

Rogobete brânza-n bete
Lapte acru-n calimari
Chiu si vai in buzunari

Am ales la intamplare cateva comentarii ale logofatului „Rebeliunea Minerala” pe Arca lui Goe. Asa, din melancolie…

Rebeliunea minerală	Ca şi TVR, Voiculescu merge cu curent politic alternativ, nu continu. Dar ar putea şi ca OTV, cu-ntrerupt.*
Rebeliunea minerală	Ordinul de mărime se… execută, nu se discută.Dacă s-ar putea argumenta şi cu intuiţiile, Vedele s-ar academiza. Că-i unitate spaţiotemporală, că-i spiritualomaterială, cândva-cineva a mai spus în viitor că nu-i glumă cum gândim: n-om îndoi furculiţe cu mintea, dar timpul l-am îndoit după cum am gândit spaţiul. Aveam neuroni şi sinapse, dar fără curent – timpul şi spaţiul bălteau, stau, nu erau. (Reprezentările lor !) Ciclitatea diurnă – că, de, fiat lux ! – a inventat roata, Pământul tipsie şi timpul care se roteşte într-un eternell retour, care mergestă ciclic. De la săgeata giroscop a gândului analogic la discursivitatea logică, doar un epsilon de 0,00000000…. Menhirul, obeliscul şi timpul săgeată au ţâşnit din acelaşi gând. Punct-cerc-vector: ce curbură!*
Rebeliunea minerală	…şi nici Gigi Becali nu se simte prea bine.*
Rebeliunea minerală	(Dl.Goe Înscris în 2013/01/28 la 10:12 pm | In reply to Rebeliunea minerală. – @Rebeliunea Minerala – Sistemul d-voastra de pile si relatii ma pune in mare incurcatura. D-voastra prea stiti intotdeauna la cine sa apelati. As apela si eu la Proust ori macar la Solomon Marcus, dar nu stiu daca vreunul mai are timp de mine.) Ăla cu madlenele n-are, că l-a pierdut, “Timpul” dlui. Solomon Marcus s-a epuizat…*
Rebeliunea minerală	Bergson s-o fi întrebat, cât timp trece de la un fel de timp la altfel de timp ?*
Rebeliunea minerală	Şi totuşi, întunericul rămâne, câtă vreme continuumul mental al observatorului poate iluziona discursivitatea temporalităţii şi însăşi realitatea, în care, odată ce lungimile pot fi exprimate în unităţi de durată, (secunde, minute, ani şi parseci), nu mai poţi identifica nici ce-i una, nici cealălaltă. Ori, asta nu-nseamnă, că nu există nici una, ci, mai curând c-ar fi, ambele, altceva.*
Rebeliunea minerală	Exemplu: / păRea că pRintRe nouRi s-a fost deschis o poaRtă / pRin caRe tRece albă Regina nopţii moaRtă/ Sugerând fonic scâRţîitul unei porţi , prin efectul onomatopeic al R-ului, Eminescu evită moda comparaţiilor nesugestive ale poeticii anterioare, materializând acustic o imagine fabuloasă. *
Rebeliunea minerală	Nici ştiinţa, nici filozofia, prin rigorile lor, nedovedind forţa intuiţiei poetice – sintagma “poezie filozofică” devoalându-şi ridicolul, în oglindă, ca “poezie…ştiinţifică” – nici una nu-i pot fi puse în cârcă lui Eminescu, fără a nu-l minimaliza – ceea ce nu i-a împiedicat pe foarte mulţi eminescologi involuntari, în efortul lor exagerat, să-l defăimeze. Când un poet ilustrează idei stabilite, nu mai este… pictor, ci zugrav. Şi nici descoperirea a noi idei nu intră-n sarcina poeziei, ci a unei viziuni, a unei construcţii de trăiri şi gândiri, care nici n-au mai fost şi nici nu sunt încă trăite şi gândite. Că ele pot constitui suport denotativ, e pre-text, şi contează prea puţin, sau deloc. Preoţii nu sunt sfinţi, dacă vorbesc despre Dumnezeu; nu despre ce-a vorbit l-a făcut pe Eminescu poet, ci cum a făcut rimele şi versurile să spună mai mult decât spun.*
Rebeliunea minerală	Exemplul oglinzii duce la concluzia, că, odată curbat, nici timpul nu e ce se crede.*
Dl.Goe	@Rebeliunea Minerală – As zice ca, in modul cel mai probabil, spaţiul include timpul. Timpul e (daca e sa fie ceva) tot spaţiu, asadar un detaliu care se curbeaza odata cu ansamblul in care este integrat (ah si d-voastra visati la tinerete fara batranete si viata fara de moarte). Desigur cu exceptia situatiilor in care ne referim nu la fizica, ci (strict) la poezie, caz in care timpul poate fi orice, dupa cum decid muzele care-l turmenteaza pe poet. Pacat ca poetii sunt mereu si mereu oameni (doar oameni), niciodata ingeri. Cred (fiind probabil in asentimentul d-voastra) ca un inger poet ar putea rezolva usor problema unificarii campurilor in fizica. Ingerii prozatori cheamandu-se ingineri.  si fiind o materie abundenta in Univers.*
Rebeliunea minerală	Şi timpul se curbează, dacă spaţiul o face. Prin unitatea lor, o rază de curbură sau alta înseamnă un raport sau altul între ele: progres, indeterminare, distopie, atopie…*
Rebeliunea minerală	În intuiţia poetică – limbajul poeziei – însuşi poetul este singur, fiindcă numai prin singularitatea şi originalitatea licenţelor îşi poate exprima inexprimabilul, fiecare croindu-şi propriul dicţionar metaforic. (Să fim clari: intuiţia verbală este semnificaţia fără semnificant – inexprimabilă, deci – realizată prin juxtapunerea a două cuvinte cel puţin contradictorii – în cazul oximoronului – sau ireductibile. Dar pot fi şi două idei. Pot fi chiar două culturi, dacă vrem s-avem percepţia revelaţiei.) Cum, zidit în inexprimabilitatea propriei intuiţii, să-l exprimi, judecându-l ? Abia întinderea operei dacă izbuteşte, prin inferenţele sale, să întreţese o finalitate, un “sens” cu nimic mai pipăibil decât oricare metaforă. Rarisimele cupluri, (Fraţii Grimm, Ilf şi Petrof etc.) nu pot constitui o dovadă că intuiţia este şi comunicare; metaforele ei nu intră în limbajul curent decât pe măsură ce gândirea comună avansează în direcţia semiozei revelate, restul aneantizându-se cu poetici şi poeţi cu tot. Poetul este ca un genist care are sau nu norocul să dezamorseze o bombă. Întrebat cum şi de unde-şi agaţă metaforele, Nichita Stănescu spunea: dintre mine şi prietenii mei. Rămânea pe direcţia semiozei, prin relaţia vie cu ei şi, dintre aceşti oameni-cuvinte, extrăgea metafora, pe care i-o receptau, ei înşişi fiindu-le parte. Nichita a iubit oamenii cel puţin ca pe propria poezie. *
Dl.Goe	@Rebeliunea minerală “De unul singur, nici un poet n-a răzbit.” – Presupun ca-i din d-voastra. Foarte frumoasa zicere, concisa, percutanta, usor de inteles, de retinut, de asimilat. Ca o pastila de vitamina B12 pentru minte si inima. Totusi impresia mea este ca se poate coborî inca mai in adanc, spre lumina, cu o formula, care, desi n-are nici pe departe forta si frumusetea celei oferite de domnia voastra, este, in proza-ismul ei (vecin cu banalul), mai aproape de indiferentul adevar: “De unul singur, niciun poet nu-i poet”.P.S. Totusi afirmatia ca “de unul singur, niciun poet n-a răzbit”, considerata impreuna cu subiectul (sufletul autorului zicerii) si cu muzica ingramadita in cuvantul “răzbit”, musca nitel dintr-un meta-adevar potential… in directia dezinsingurarii poetului si poate in directia răzbirii…La urma urmei cat de singur este Viorel Padina in Univers-uri? Cat de mila va este de el?*

Despre Schimbul de mâine al Omului – Robotul

Preambul: Nu mai avem vreme pentru aproape nimic. Suntem mereu aglomerati, ocupati, stresati, obositi, fara chef. Este clar ca nu mai avem timpul (liber) de alta data, de pe timpuri. Suporterii teoriilor ultra-conspirationiste ne avertizeaza ca s-au intamplat lucruri dramatice si ca odata cu alinierea galactica 😯 s-au produs schimbari cuantice in complexul campurilor magnetice ale planetei, care au avut ca rezultat modificarea ritmului local de scurgere a timpului. 🙄 Asa se face ca ziua nu mai are 24 de ore ca pe vremuri (cum stiam noi) ci doar 16 asa incat incercarea noastra disperata de a le trata ca fiind tot 24 ne bulverseaza teribil bioritmul, pricopsindu-ne cu coplesitoarea senzatie a faptului ca nu amvem timp pentru mai nimic. In tot cazul pentru mai nimic de soi, mai de Doamne ajuta, ci doar, cel mult, pentru mizilicuri, pentru fleacuri si palavre. In realitate se intampla ceva mult mai banal dar nu mai putin dramatic: ne aflam in plin Soc al Viitorului, anticipat de altfel de anumiti autori. O componenta a acestui soc este aceea ca oferta de petrecere a timpului (liber sau nu) a explodat, cå, spre deosebire de vremurile de odinioara in care ne era ingaduit dumnezeiescul plictis (pe care nu-l apreciam cum se cuvine) avand de facut alegeri simple si sansa de a ne dedica alegerii facute, acum avem de ales dintre 1000 de oferte tentante care ni se arata de indata toate deodata. Pe vremuri ne uitam pe indelete la telecinemateca miercurea si la teleenciclopedie sambata, savurand filmul impreuna cu tot restul natiei. Era imposibil sa nu impartasim acelasi sistem de valori ceea ce ne facea apti de placuta socializare atunci cand de intalneam semenii. Astazi suntem fortati sa navigam printre mii de alternative, pentru a ne putea informa care-i cea mai buna, care ni se potriveste cel mai tare, pentru a putea apoi alege in cunostiinta de cauza, (nu?), iar acest proces de „informare” ne rapeste tot timpul, practic ne ingaduindu-ni-se sa ne oprim la vreuna dintre alternative. Suntem constransi la superficialitate si incompatibilitate (cu altii dar chiar si cu noi insine). Solutia acestei probleme (sau rezultatul ei) ar putea fi inlocuirea oamenilor cu robotii care sa poata procesa informatii de 1000 de ori mai repede astfel incat abundenta de azi a „informatiei” (sa ne prefacem ca despre informatie este vorba) sa le apara ca o penurie, si sa-i faca sa se simta ca pe vremea cand exista doar un singur canal de televiziune care emite doua ore pe zi. Presupun ca stiti ca au fost vremuri in care Internetul nu exista. Am incheiat preambulul.

Ramasese vorba sa caut un punct de intrare in Zen, vizavi de o tema propusa de catre colegul de anonimitate INTJ, despre eventuala umanizare a robotilor (coroborata cu robotizarea umanoizilor), ca posibila alternativa de progres si evolutie a actualei societatii surmenata pana la nevroza si psihopatie. Am gasit cred un punct de intrare potrivit prin care sunt adusi in atentie (atentie va rog) robotii umanoizi ultra-performanti, atat de performanti incat nu pot fi deosebiti de oameni, dar si o alta categorie socio-profesionala direct implicata in problema: påtura psihiatrilor si a psiho-terapeutilor. Scurta lectura propusa mai la vale (10-11 pagini de carte) ne poate da, cred, o perspectiva corecta si un tonus potrivit pentru abordarea serioasa si competenta a temei vizate. Cuvantul cheie fiind „interdisciplinaritatea”. 😉 Va urez o lectura placuta si fertila:

Intâmplari cu tâlc. Ce lipseste?

Update (1): Atentie! Intentia cu care au fost propuse spre vizionare aceste filme pline de continut, extra-continut si meta-continut, nu denota fabula.

Update (2), (3) – Cainii salbatici africani se numara printre cei mai redutabili si mai eficienti vanatori. Spre deosebire de grupurile de lei si leoaice care vaneaza impreuna si carora, in medie, le reuseste capturarea pråzii o singura data din 10 incercari, haitele de caini au un randament uluitor de 8 succese din 10 incercari. Acest lucru se datoreaza unei coordonari extrem de eficiente, in care strategia si tactica (laborioase si flexibile in functie de prada vizata) sunt dublate de o atenta specializare a muncii, fiecare membru al haitei avand de interpretat un rol anume pentru fiecare scenariu in desfasurare.  De exemplu in cazul vanarii unei antilope (care datorita marimii ei ar putea parea invulnerabila in raport cu micile jivine carnivore) exista caini responsabili cu crearea panicii si fortarea victimei de a se indeparta de turma, urmata de directionarea acesteia catre locul in care asteapta grosul haitei. Acolo se gasesc doi caini anume care au meserii de mare baza. Unul se gata cu dintii de buza antilopei, iar altul de coada. Inebunita de durere si spaima, cu o mobilitate dramatic redusa, antilopa isi epuizeaza repede resursele de energie prabusindu-se si fiind sfasiata de catre caini.

Hienele, desi biologic sunt rude extrem de apropiate ale cainilor, sunt foarte slabi vanatori. Isi bazeza supravietuirea pe oportunism fiind mereu dispuse sa „fure” prada altor animale, inclusiv a leilor, sau sa consume resturi, hoituri, oase, maţe, cadavre in putrefactie, si in genere lucruri refuzate de altii. Au maxilare si danturi extrem de puternice care le permit sa consume si oase, cartilagii, tendoane si maduva. De vanat nu vaneaza decat animale aflate in dificultate, batrane, ranite, bolnave sau foarte tinere abia nascute, incapabile sa se apere.

Update (4) – In primul film in care hiena este muscata de nas de catre caine (probabil specialistul in „buza” al haitei), cainilor le-ar fi stat la indemana s-o ucida pe hiena, cu usurinta. Atunci cand aceasta era imobilizata, ramanand la un moment dat cu abdomenul si cu gatul accesibil muscaturilor cainilor, s-ar fi putut parea ca se afla in mare pericol. Totusi viata ei nu a fost niciun moment pusa in primejdie, cainii ne avand nici urma de intentii criminale. Nici macar muscatura de la nas nu s-a soldat cu ranirea hienei, cainele neincercand sa-si infiga realmente dintii in botul hienei.

Update (5) – In filmul al doilea, prada disputata, nu era (aproape in mod sigur) rezultatul „muncii” vreunuia dintre combatanti. Era un rest proaspat ramas de la masa altora mai mari (o idee „orfana” de autorul ei).  A avut castig de cauza cel caruia i-au venit mai repede ajutoare.

Update (6) – Ceea ce este cu adevarat uluitor in aceste filme este atitudinea (despre lume si viata !?) care transpare din felul in care se comporta (totalmente „inuman„; cinste lor) actorii acestor intamplari cotidiene.

Update (7) – Ca oameni, posesori in egala masura (sau poate nu tocmai egala) a unei inteligente superioare si a unei minti exclusiv egoice, noi, in prostia noastra, avem tendinta de acredita faptul ca personajele carora se intampla sa le fim spectaori sunt impinse in miscare, in actiune, prin resorturi si mecanisme similare celor care ne misca sau ne-ar misca pe noi insine in situatii similare. Cadem cu usurinta in greseala de a-i judeca pe altii cu masura noastra, dupa chipul si asemanarea noastra. Masura noastra este propriul Ego. Suntem incurajati sa facem acest gen de greseala prin aceea ca, fiinte sociale fiind, cel mai adesea avem ocazia sa aplicam acest gen de judecata celor mai la indemana personaje care se intampla sa ne fie prin preajma, ci care sunt de cele mai multe ori oameni, oameni, ca si noi. Intamplator, in cele mai multe din aceste cazuri, judecata noastra (bazata pe propria masura) pare a functiona cumva corect, credibil, potrivindu-se insa numai si numai intamplator, unor personaje care au masuri similare cu ale noastre (egoice), si consolidandu-ne astfel ideea ca asa trebuie sa judecam lucrurile. Asa se face ca atunci cand vedem filme cu animale avem predispozitia de a vedea fabule, precum in operele lui La Fontaine ori ale lui Grigore Alexandrescu. Fabulam, fabuland. Totusi daca am privi mai cu atentie filme in care apar animale salbatice, care se manifesta in libertate, in mediul lor natural, renuntand la a judeca lucrurile intr-o maniera prea antopomorfa, am constata un fapt uluitor si anume cvasi-inexistenta ego-ului in lumea animala. In lumea animala exista prada si pradator. Exista competitori. Dar (cu rare exceptii) nu exista victime si agresori. Nu exista agresiune. Pare de necrezut, nu? Ca sa se inteleaga mai bine ce vreau sa spun, cele doau filmulete propuse ar trebui revizionate, iar apoi imaginate scene echivalente in care in distributie, in locul animalelor, sa apara oameni. Judecand in paralele cele doua seturi de filme, cel real si cel imaginar, am putea face constatari surprinzatoare.

Update (8) – Sa zicem ca v-ati afla la un restaurant de lux care functioneaza in regim de buffet (atentie „all you can eat”) si ca patronul tocmai a decis sa ofere masa pe gratis tuturor purtatorilor de ecuson verde, purtatorii ecusoanelor de alte culori urmand sa-si plateasaca consumatia (pret unic indiferent de cat mananci). Tocmai v-ati pus in farfurie un homar de toata frumusetea asezonat cu tot ce trebuie. In timp ce stoarceti lamâie pe el, cineva vi-l ia din farfurie si fuge cu el, disparand in multime. Cei de la masa vecina se prapadesc de ras. Ce v-ar deranja mai tare? Faptul de a fi ramas fara homar in farfurie SAU faptul ca un asemenea gest a fost comis impotriva d-voastra? In ce proportie?

Update (9) – Cainii se aflau la masa. Le era foame si aveau nevoie de acea hrana. Ideea ca ar fi putut sa ramana cu mai putina mancare decat cea disponibila sau fara toata mancarea prezenta la fata locului (evit sa spun „pe care o aveau”), ii nelinistea. Era singurul lucru care-i nelinstea si pe care voiau sa-l contracareze. Faptul ca hiena voia sa manance „din mancarea lor” nu li se pare in niciun fel un afront, o jignire personala. Gestul si dorinta hienei ca atare nu-i deranjau catusi de putin si nu li se parea ca hiena face ceva neindreptatit. Un uman ar fi fost in primul rand atins de ofensa, de faptul ca cineva-l desconsidera imaginandu-si ca el (tocmai el) este potrivit ca tinta a unui gest potrivnic. Reactia umanului (cu un ego ranit) ar fi fost acea de a pedepsi ofensa zdrobindu-l pe autor, mai degraba de a se limita stric la pastrarea avantajului de a fi in fata unei bucati de carne (evit sa spun „de a o avea „). Umanul s-ar fi luat la harta cu primul „ofensator”, iar in incercarea de a-i arata el aceluia, ar fi ignorat complet faptul ca altii mananca respectiva mancare. Cainii, in mod evident, nu aveau problema asta . Ei aveau grija sa nu se imputineze carnea si… culmea , sa se joace cu hiena (daca tot a trebuit sa se intrerupa din mancat). Atitudinea asta vine in continuarea unui context mai general. Cainii nu considerau ca hiena ar vrea sa le fure lor ceva, ceva ce le-ar apartine – prin faptul ca au obtinut acel ceva prin munca . De alatfel cainii nu considera ca felul in care au obtinut accesul la acea mancare ar fi o munca. Ei au fost la vanatoare, nu la munca. (Munca este cu totul altceva, ceva mult mai grav). Au profitat de ceva, ceea ce le trebuia si se intampla sa fie disponibil (dupa o fuga buna) chiar acolo in zona. Nu-si imaginau ca acel ceva ar fi ceva al lor, ceva ce li se cuvine, si asupra caruia au un drept castigat. Hiena de asemenea nu are intentia sa „fure” sau sa „ofenseze”. Vrea sa manance o bucata de carne si atat. Daca se poate. Tratamentul la care este supusa nu-i produce nicio umilinta. Singurul regret e ca n-a apucat nimic, nu c-ar fi fost bataia de joc a cainilor. In sinea ei a fost multumita cu matul acela pe care a apucat sa-l ia. In filmul al doilea cainele sufera (cu masura) pentru pierdera posibilitatii de a se hrani din acea bucata de carne. Nu are nicio „oftica „ pe hiene si nu le poarta pica. Animalele nu se incurca in metafizica, si asta nu pentru ca nu le-ar duce mintea ci pentru ca sunt mult mai bine ancorate in realitate decat umanii. Umanii au fiecare cate o realitate pe care vor s-o impuna tuturor celorlalti. De obicei este vorba de realitati imaginare, inconsistente, simple prilejuri de manifestare ale egoului. Unul dintre efectele colaterale ale manifestarii ego-ului, este civilizatia umana.

Te plac, deci faci lucruri bune și frumoase!

Ne face o deosebita placere sa-i aducem la cunostiintå prea-cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe, aparitia pe piata a unui blog (relativ) nou si interesant, aflat in proprietatea (absoluta) a unei doamne intitulata Carmen-Maria Mecu. D-na Carmen-Maria Mecu este o persoana casatorita, fara copii, in varsta de 65 de ani,  avandu-si originile folclorice in Moldova, practicand meseria de psiho-terapeut, fiind totodata autoare a unor carti de profil si cochetand cu poezia si literatura ca scriitor amator.  Este credincioasa (in Dumnezeu), religioasa, fara a fi practicanta curenta. Nu este antibasista. Acum este si proprietara de blog ne-anonim intitulat Marginalia-Marginalia non turpia si sub-intitulat „Carmen-Maria Mecu. O Lume cu centrul pretutindeni și marginile nicăieri”.  Inainte de a preciza ce ne este noua si ce ne este noua d-na cu pricina de am ajuns sa o aducem in atentia prea-cinstitului etc, va propunem un mic esantion textual (sic) extras dintr-una dintre cele mai recente creatii bloggeristice ale d-ne Carmen-Maria Mecu si facuta PUBLICA pe blogul sau, care, pe moment, are (inca) un cititor dint-un miliard (miliardul de chinezi):

”Te plac, deci faci lucruri bune și frumoase!”. ”Construcția de realitate”, în termeni non-cuantici.

Prin anii `90, când mai existau copii și adolescenți care auziseră de Făt-Frumos, Zmeu, Ileana Cosânzeana și Zmeoaică am imaginat o probă de receptare narativă pe care am aplicat-o cenacliștilor și necenacliștilor. Proba consta dintr-un basm rescris astfel încât eroii basmului tradițional (cel cules de P. Ispirescu) să producă atât comportamente pozitive cât și comportamente negative, fie că erau zmeu și zmeoaică, fie că erau făt-frumos și cosânzeană. Textul mai avea și lucruri neprecizate, interpretabile de către cititor.

Așa arăta basmul rescris:

”Făt-Frumos și Zmeul-Zmeilor
– basm adaptat –

A fost odată ca niciodată. A fost un Făt-Frumos crescut de o femeie bătrână.Ea muri și-i lăsă moștenire un frâu fermecat cu care putea aduce la el un cal.Calul îl duse în zbor până la curtea Împăratului. Ileana, singura lui fată, era la curtea Zmeului-Zmeilor. ’Plec. O voi lua eu pe Ileana și jumătate din împărăție’ gândi iute Făt-Frumos. -Îți dau toată împărăția, spuse Împăratul, doar să-mi am fata aproape. Făt-Frumos nu se opri decît la palatul de sticlă unde zmeul ședea cu mama sa. Ei i se spunea Vrăjitoarea Florilor, pentru că vrăjea florile să nu înghețe peste iarnă. Cum intră în curte, băiatul o și văzu pe Ileana. Văzu și ea diamantul sclipitor de pe degetul lui, calul, veșmintele falnice. Se aruncă în șa, lângă el. Dar era să uit, înainte de a pleca ea aruncă o licoare peste florile zmeoaicei și le omorî, apoi luă un cufăr prețios…

Continuarea si concluziile marginaliei non turpia: uite AICI…

…iar o alta ilustrare a ideii de Ileana-Cosanzeana: uite AICI

* * *

Despre premisele si motivatia acestei „promotii” urmeaza sa adaugam cateva randuri (scrise deja si puse la pastrare), dupa ce prea-cinstitul cititor citit si unic va avea ocazia sa dea cu ochii de aceasta propunere. Am amanat adaugarea acelor mici randuletze tocmai pentru a evita sau macar limita la minimum orice influenta din partea noastra asupra celor care vor avea ocazia sa aiba contact cu blogul (intitulat Marginalia-Marginalia non turpia si sub-intitulat „Carmen-Maria Mecu. O Lume cu centrul pretutindeni și marginile nicăieri”) pentru prima oara in viata.

* * *

Update (revizuit si adaugit) – Poate ca – si pe buna dreptate – prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe se intreaba, in sinea sa, cum si de ce anume dl.Goe a decis sa promoveze pe punte blogul „Marginalia non Turpia” al d-nei Carmen-Maria Mecu. Desigur ca eventuala existenţă a intrebarii retorice si reprimate, intamplata in sinele prea-cinstitului… nu echivaleaza cu ideea ca acesta ar considera in mod aprioric ca o asemenea promovare n-ar putea fi justificata intr-o maniera rationala si ca prin urmare n-ar fi trebuit sa fi fost facuta, ci este mai degraba o mirare. Cu usurinta pot apărea in prim-planul mirarii cateva detalii care ar fi putut fi premise serioase pentru a evita promovarea Marginaliei in centrul de greutate al Arcei lui Goe. Mai intai ca Marginalia nu este un blog anonim „de personaj”, ci este un blog „de persoana” ceea ce nu se prea potriveste cu politica promovata de „Arca lui Goe”, faţă cu libertatea de exprimare in varianta ei deplina. Cat de extraordinar trebuie sa fie un blog pentru ca dl.Goe sa treaca cu vederea aceasta mica nepotrivire de caracter intre Arca si Marginalie (ca arhe/tipuri)? O fi Marginalia atat de bun? Are dl.Goe argumente sa creada ca macar va deveni…? Cine stie… Apoi ca istoria ne invata ca in „trecut” d-na Carmen-Maria Mecu (in varianta CMM) a fost un troll amplu, agresiv, poate cel mai amplu si mai agresiv troll din lunga de pe acum istorie a ambarcatiunii d-lui Goe, un troll persistent si feroce care l-a intrecut in ferocitate chiar si pe… flegmaticul iepure, cu care de altfel s-a si concubinat frumos, si pe fata si pe dos, pentru a o brodi. Si atunci? Care este logica? Care este scopul? Ce urmareste dl.Goe? Ce justificari ar putea propune? S-ar putea intreba cu mirare prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe. Desigur ca statutul de troll ratat al d-nei CMM nu are cum conta niciun pic in acest gen de promovari propuse pe Arca lui Goe. Noua chiar ne plac trolii.

Desigur ca indiferent de profunzimea motivatiilor si/sau justificarilor pe care dl.Goe le-ar putea include intr-o dare de seama sus-ţinită in fata auditoriului format exclusiv din prea-cinstitul cititor… acestea n-ar putea constitui cauza primordiala (exprimata clar si coerent) a acestui mic eveniment monden din HUVACA. Probabil ca acea cauza (simpla) este strans corelata cu dl.Ego al d-lui Goe al carui necesar de propasire face inutila necesitatea vreunui alt motiv. Probabil acel ego domgoist a considerat ca o atare promovare il avantajeaza (cine stie cum) si ca urmare, fara preget, a pus-o in aplicare. Daca acceptam un plan al discutiei nu atat de profund ar fi de zis ca postand acest topic, dl.Goe (el insusi) a sperat ca l-ar putea transforma intr-un nou prilej de dezbatere pe tema dihotomiei anonim-neanonim. M-ar fi interesat sa dezasamblam (din vorbe) mecanismul ala secret prin care un nou nascut in HUVACA ajunge sa decida (?!) daca sa fie anonim-anonim (precum INTJ, de ex) sau daca sa fie anonim-ne-anonim (precum Carmen-Maria Mecu). Am cateva ipoteze pe care mi-ar fi placut sa le pot verifica. Presupun de ex, ca impulsul initial al oricarui nou nascut in HUVAC A este acela de a fi anonim, de a se misca cat mai liber si cat mai fara constrangeri, mai fara obligatii, fara varsta, fara stare civila etc… Evenimentele ulterioare par a fi capabile sa genereze, in fiecare caz in parte, fel de fel reziduuri care se acumuleaza in organismul anonimului, creindu-i spaime si agnoase existentiale, care-l fac sa creada ca ar putea fi mai bine protejat daca se afiseaza ca protejat al persoanei de acasa. La unii drumul acesta este atat de scurt (fulgerator, scurt-circuit), incat convingerea respectiva se naste aproape odata cu venirea pe lume in HUVACA a noii entitati, facandu-l pe respectivul sa traiasca-ca anonim-anonim doar o scurta secunda, o scurta si iluzorie clipa si impingandu-l aproape instantaneu in starea de anonim-ne-anonim. De regula aceasta varianta se petrece fie in cazurile anonimilor extrem de fragili, moi, fara schelet si fara cochilie, anelizi, fi in cazul anonimilor care au impresia ca persoana lor de acasa este atat de colosala, enorma, uriasa, titanica, incat simpla afisare in prezenţa acesteia i-ar putea pune la adapost de orice neajunsuri imprevizibile in HUVACA, fie si una si alta. Un exemplu tipic din acest gen este conul Dorin (aka intelectualul Dorin Tudoran), alaturi de pleiade de altii asemenea.

Cei mai multi insa o pornesc al drum ca anonimi colectand in timp „motivele” si/sau „pretextele” potrivite pentru a se „personifica„ la un moment dat. Un exemplu din acest sub-gen este specia AVP (aka Viorela Ablaru Padina de la Corabia) care dupa ani de anonimat a decis sa devina onorabil dintr-un motiv principal extrem de simplu: banii. Omul, un milog inventiv, a cersit bani pretinzand ca e rege. Culmea este ca s-au gasit unii sa-i si ofere. Ca sa poata intra in posesia banilor, printul cersetor a trebuit sa iasa din anonimat si sa ofere un nume: Viorel Abalaru si un cont de banca. Asa a trecut Gloria munti (dupa cum bine zice un proverb latin) si asa a incasat anonimul Viorel niste bani pe care i-a papat pur si simplu, ne dandu-le folosinta pentru care fusesera donati. Presupun ca nici n-a platit taxe la fisc pentru venitul respectiv. Presupun dar nu stiu. O fi platit. Nu e trreaba noastra. Noi nu incercam decat sa constatam imprejurarile felurite prin care un anonim-anonim renunta de buna voie si nesilit de nimeni la anonimatul sau in favoarea altor incertitudini inca si mai profunde. Cazul cel mai interesant insa este insa acela in care anonimul-anonim, renunta la anonimatul sau benign, onest, inofensiv, din motive nemateriale, ezoterice uneori, spirituale chiar, pe care el insusi le plaseaza in sfera moralei, chiar a moralei Divine. Aiurea. Tot dl.Ego ii ofera din umbra argumentele „necesare” pentru a iesi din satrea de „ilegalitate”. Ca sa intelegem asta ar trebui sa ne oprim o clipa asupra a ceva anterior dezanonimizarii anonimilor cu dezbârlobreziturile inapoi , si anume la momentul si motivul pentru care cineva „anonim sau nu” ar decide sa poposeasca in HUVACA. De ce venim aici? Sa vezi cascada de justificari hilare (uneori in varianta filmului mut, alb-negru) din partea celor pusi in situatia de a le oferi. Motivul este unul singur: dorinta ego-ului de a se manifesta, de a-si promova si evidentia importanta de sine. Nimic altceva. Daca incercarea de a satisface aceasta dorinta este – si in ce masura este – normala sau nociva, benefia sau inutila, sau cine mai stie cum, nu face (sic) obiectul disertatiei noastre de azi. Admitand ca exista pe de o parte „fiinta”, sinele nostru profund si pur, iar pe de alta parte „ego”-ul, impur, superficial, trebuie spus ca dintre acestea doua numai unul nu este (niciodata) satisfacut cu ceea ce are, numai unul nu poate fi satisfacut, indiferent cata devenire i s-ar oferi, indiferent cata atentie, cata importanta i s-ar conferi . Cel nesatisfacut este meru „ego”-ul. Fiinta este mereu multumita (deplin multumita) cu ce are, cu faptul de „a fi”, cu simplul fapt de a fi, chiar si atunci cand este sufocata de coexistenta cu un ego agresiv si dominator, totalitar. Prin urmare „fiinta”, sinele nostru profund (daca exista asa ceva), veriga de legatura cu restul universului este unica si indivizibila, incapabila de dedublare. Nu acelasi lucru se poate spune si despre „ego”. Acestuia ii este in fire dedublarea, multiplicarea, evaziunea, cabotinsmul, histrionismul, fatzarnicia, starea de multiplicitate si de existenta a colectiilor de sub-personalitati. Traitor in realitate, ambaland blajina „fiinta”, ajungand sa ia cunostiinta de existenta unor spatii vaste (precum HUVACA) ego-ul care nu-i suficient de incarcat de batalii in realitate, care duce lipsa de provocari (refuzate, inacesibile, invizibile, de… realitatea are constrangeri grele), nu ezita sa se multiplice si sa-si deschida reprezentanta in aceste spatii mici. Nimic rau in „sine” in asta. Oricum nu HUVACA este cauza dedublarilor. Si in realitatea-realitate exista o armata intreaga de sub-personalitati, de „actorasi” distibuiti in feluritele roluri si sub-roluri, acasa la serviciu, pe strada, la petreceri, profesionistul, sotul, tatal, fiul, amantul, omul politic, etc . Practica este atat de curenta si de ampla incat cate un astfel de reprezentant al ego-ului ajunge sa joace chiar si rolul „fiintei”, al sinelui nostru pur si profund. Si sa vezi distractie. In sfarsit asta este. Acuma ajungem la marea problema anonimului-ne-anonim din HUVACA, adica din Hiperspatiul Universului Virtual al Anonimatului Clandestin si Amator. Acest spatiu ar trebui sa fie o binefacere, un loc de joaca inofensiv pentru ego-uri, o degrevare de sarcini si a nevoii de provocari a ego-ului de acasa din realitate, un vast laborator, o vasta arena, un basm, fara limite si fara ingradiri. Si, la limita, sursa unor avantaje colaterale evidente care sa mai compenseze din enorma pierdere si risipa de timp intamplata astfel. Daca nu-i intotdeauana asa, am vazut ca una din cauze este slabiciunea egoului disponibilizat in HUVACA, sub-personalitatea destinata sa ne reprezinte aici in universul virtual, care determina acest ego sa-si imagineze ca-si poate rezolva problemele cerand ajutor celui de acasa.

Dar, asta nu este decat una dintre situatii. Se intampla uneori si altfel, invers, viceversa. Adica ego-ul venit sa joace leapsa in HUVACA sa fie tare, „tunat”, inventiv, solid, si sa se descurce minunat, admirabil. Prea bine chiar. Daca ego-ul ramas acasa, in realitate, nu se descurca prea bine, fata de cat si-ar dori, si tragand cu coada ochiului la „inferiorul sau” trimis sa zburde in HUVACA constata ca acesta s-a ajuns, sau ca se descurca mai bine, sau daca numai i se pare c-ar fi asa (habar nu avem cat de tare se mint ego-urile noastre ele intre ele) atunci acelui ego din realitate i se nazare brusc ca trebuie sa-l cheme la ordine pe ego-ul prea liber/tin din HUVACA, din anonimat si sa-i dea sarcini. Baiete promoveaza-mi si mie cate ceva pe acolo pe la tine: o carte, o idee, o slujba, o imagine a mea despre mine, nuamrul meu de prieteni, generozitatea mea, succesele mele pe care in realitatea asta nu mi le recunoaste nimeni. Hai ca stiu ca poti. Te-am observat. Gata cu distractia si anonimatul. Ti-ai facut suma (am decis ca ti-ai facut suma) asa ca pune mana si fa un blog de autor, pe „persoana „ si promoveaza-ma. Lucram in echipa ce naiba. Eu si echipa mea. Este si aceasta o alta varianta a iesirii din anonimat, din acel anonimat benign, inofensiv, si din „ilegalitate”, pentru a deveni o persoana normala, morala, responsabila, pasnica (sanky) care, nu-i asa?, isi slujeste sinele ca pe sine insusi. Cum-necum, indiferent pe ce usa au iesit dintr-un anonimt-ul anonimat pentru a intra in anonimatul-ne-anonim, inpricinatii au mare nevoie de liniste sufleteasca, de convingerea ca au facut bine ceea ce au facut, ca asa e corect, moral, drept, drept pentru care, ca sa se convinga pe ei insisi, incearca sa-i convinga sau sa-i forteze si pe altii, necopti, sa lase naiba pustiul de anonimat, sa iasa la lumina si sa lase prostiile.

D-na Carmen-Maria Mecu cam asa a iesit din anonimat in cautarea gloriei ego-ului de acasa. Ego-ul ăstălalt, cel care si-a facut pe aici veacul de singuratate in libertate si anonimat, consimtind apoi sa treaca la adapostul oferit de datele starii civile, aflate in posesia celuilat ego, normal ca se oftica si are cribda pe cei care de/gusta inca din aceasta placere a jocului fara limite si limitari, motiv pentru care si tot incearca sa le strice jucaria. Momentan si-a luat vacanta. Credeti ca se odihneste? Nu. Nici vorba. Scormoneste. Cauta. Reevalueaza. Daca am propus promovarea aici, pe Arca lui Goe, a blogului sugestiv intitulat „Marginalia non turpia” in primul rand asta am avut in vedere: prilejul de a detalia. In al doilea rand am considerat de cuviinta sa-i acordam egoului de acasa al d-nei CMM aceasta mica atentie (de promovare nu poate fi vorba in contextul dat de jur imprejur) in semn de pretuire pentru ca i-a mai taiat din aripi ego-ului pe care-l mai are pe aici, si nu in ultimul rand pentru ca blogul Marginalia… chiar are potential. Poate deveni un blog „bun” chiar si asa anonim-ne-anonim cu a decis sa fie.

Dupa cum se poate vedea si in poza d-na Carmen-Maria Mecu este o persoana draguta si dreapta (un om care sade pe niste scari, vorba poetului) dar care are o umbra foarte stramba. O fi umbra din filmul propus de catre dl.INTJ. 😉

Carmen-Maria Mecu (persoana; o persoana) a facut (la insistentele altora, altfel nu) o selectie a catorva fragmente (cioburi mici) ale trecutei sale vieti, pe care le-a pus intre doua coperti. Un volum care, desigur, ca ar fi putut fi intitulat, cu succes, „Nimeni nu moare pe gratis”. Ceva mai prozaica, poeta noastra l-a numit simplu, banal, explicit „Fragmente de viata„, ceea ce desigur (psihanalizand nitel) denota (a) un anumit public tinta si (b) o tematoare precautie din partea artistei. Iaca lume ce facui, indemnata de altii, cu maruntisiurile artistice de le brodai si eu, dragalita doamne, pe vremea cand tanara sau mai tanara fusei, ah, atat de frageda, si neavand mintea de-acuma, ma jucai de-a poezia. Eu cea de acuma (matura in arta, in intelepciune, in rigoare si elevatiune) sunt cu multe clase peste fetiscana aceea de 40 de ani care cocheta cu poezeaua dar pentru ca ea nu mai e aici printre noi (sa se opuna) si pentru ca dl. Antonio Patraș insista, am adunat laolalta cateva dintre semnele istorice ale clipelor ale ei de de incordare artistica, nascatoare de versuri, prin care a incercat sa exprime in cuvinte raporturile ei cu Universul, atat cat s-a priceput si dansa. Va rog eu (n.b. CMM) sa observati si d-voastra in ce masura s-a priceput sa vadå univers si in ce masura s-a priceput sa exprime vedere. Insist. Costa numai 21 de lei si 50 de bani. Tineti cont ca insista si dl.Antonio Patraș, dar nu uitati ca sunt doar niste incercari ale unei etape demult depasite, eu cea de azi fiind altceva, mai… mult mai… Ca si Mircea Cartarescu, de ex, si spre deosebire de alti optzecisti (nu-i mai mentionez) am posibilitatea sa ma autodepasesc, si sa trec de la poezie la proza. Nu v-am spus. Am in pregatire un roman. Orbitor.

Ultra-Extended Quantum Rabbit Hole

Se dedica lui Ionutz si lui Radu Pârjan.
Dar se recomanda tuturor…
celor dispusi sa piarda doua ore si jumatate
in schimbul unor castiguri cuantice… incerte